Mircea Radu IACOBAN

A început să guiţe o roată la maşina mea – dreapta spate. Ba scârţâie tare, ba încet, ba deloc. La Service, de fiecare dată când se urcă la volan meşterul, nu scoate un sunet. Măi, să fie! Sunt sigur că s-a dus rulmentul. „Nici vorbă – mi se spune – rulmentul huruie, nu ţipă.” Scurtez povestea: am ţinut-o pe-a mea: schimbăm! „Domnule, n-are nimic. Ce v-a venit cu rulmentul?” L-am schimbat, am plătit zdravăn, se urcă meşterul la volan, nu se aude nimic, urc eu şi, după ce ies de la Service, începe acelaşi afurisit guiţat ascuţit. (De fapt, a fost vorba despre o biată plăcuţă de frână - stânga faţă! - care a „prins” nisip la vreme de ploaie...) Dar de unde obsesia cu rulmentul? Mi se trage de la o păţanie în Basarabia, la ceas de noapte şi-n vreme de război. Spargerea unui rulment la venerabila mea Dacie dintâi mi-a prilejuit o scurtă (şi colorată) incursiune în psihologia fraţilor de peste Prut. Mi-o reamintesc la ceas aniversar-comemorativ, împlinindu-se, la început de mai, taman un sfert de veac. Deci: rulmentul (stânga spate) a început mai întâi să guiţe ascuţit, apoi să ragă de-a binelea. Noapte. Câmp. Se zăresc luminile unui centru raional. Străşeni? Măcar de n-ar sări roata până acolo! N-a sărit, dar s-a blocat, şi-am rămas cu roatele (numai trei) să se mire satele. Proptesc butucul suferind cu nişte cărămizi şi hai, iavaş-iavaş, să caut un telefon. Nu mai istorisesc cu câtă trudă am primit legătura cu Chişinăul, cât de încâlcit a fost traseul intervenţiilor; în cele din urmă, Piscupescu îl găseşte pe Ivanov şi poliţia locală primeşte pricaz să mă ajute. Soseşte maşina salvatoare, cu piu-piu pe acoperiş. După zgomotul motorului, îmi dau seama că numărul cilindrilor în funcţiune este fluctuant şi că, prin rotaţie, unii muncesc, alţii se odihnesc.

         – ’nă sara.

         Coboară doi poliţişti, se uită la maşină şi oftează compătimitor:

         –  Nţ, nţ nţ! Ce ai de gând dumneata?

         –  Păi, s-o încui şi să mă duc la Iaşi după rulmentul conic nr…

         –  Dacă ‘mneata o laşi aici peste noapte, n-ai să mai găseşti nici mânerele de la uşi!

         Curat încurajator, mai ales dacă ţi-o spune un poliţist!

     – Dumneata mantirovkă ai?

         Oi fi având, dar ce-i aia? Deschid lada cu scule.

         –  N-ai. De ce pleci dumneata fără mantirovkă? (De atunci m-am jurat să nu ies nici pe strada mea fără mantirovkă!)

         –  Poate aveţi dumneavoastră.

         –  Nu, noi mantirovkă n-avem... Serghei, du’ş’taie un salcâm.

         Am crezut că n-aud bine. Serghei începe procedura pornirii. Maşina Poliţiei se zbuciumă într-un acces de tuse, apoi sforăie, mârâie, geme, fâsâie şi, culmea, porneşte! Poliţistul rămas cu mine îmi dă detaliile operaţiunii de salvare: „ca la căruţă, punem salcâmul sub roată şi ducem maşina în curtea Poliţiei”. Se-ntoarce Serghei. Târâie după el, legat cu sârmă, ditamai salcâmul proaspăt retezat. Locotenentul îl dojeneşte: „aista-i gros, adă altul”. Iar pornire cu năbădăi. Curând, Serghei se întoarce cu cel de al doilea salcâm, mai subţirel, mai elastic, adică, mai bun. Îl punem sub puntea din spate, îl legăm cu sârmă şi hai la drum! Ici-colo, în depărtare, câteva luminiţe; în rest, doar joaca farurilor pe asfalt şi un panaş de scântei ţâşnind de sub Dacia ologită. Serghei mă linişteşte: „nu-i nimic, o agiuns la sârmă”. Și aşa, însoţit de o jerbă scânteietoare, ajungem în faţa sediului Poliţiei. Poarta metalică, înaltă de trei metri, e încuiată.

         – Du’ş’adă cheia.

         Serghei revine aşa cum s-a dus: „Anatol nu-i”.

         – Da unde-i?

         – Să-l cătăm cu telefonul.

         L-au tot cătat. Cheia-i la el. Nu-i de găsit. O fi dus în sat cu dorul… Cei doi poliţişti se consfătuiesc cu glas scăzut, apoi intră în sediul în care vieţuiesc şi niscaiva arestaţi în curs de anchetare. Mă tot uit ca ştiţi dumneavoastră cine la poarta cât o ecluză şi... deodată... minune din poveşti, ori din filmele animate: iat-o cum începe să se înalţe uşurel, întâi un deget, apoi încă unul... Pentru ca, în fine, să fie scoasă din balamale (pe dinăuntru) şi depusă alături, rezemată de zid. Isprava au făcut-o câţiva arestaţi, scoşi cu acest prilej de la zdup şi puşi la treabă sub comanda lui Serghei. Intru în curtea Poliţiei, învăluit în scântei. Din urmă, poarta este potrivită la loc în balamale. La despărţire, locotenentul mă mustră:

          – Dumneata să nu mai pleci fără mantirovkă.

         Nici acum nu ştiu ce-i aia.