Mircea Radu IACOBAN

Cei din generaţia mea ne-am născut la ceas de amarnic război; când am deschis ochii şi am început a înţelege lumea, eram cetăţeni ai unei „republici populare”, încătărâmaţi în chingile regimului pe care nici noi, nici părinţii noştri, nu l-au ales. Sigur că, într-o altă orânduire, bilanţul vieţilor noastre ar fi arătat altfel. Nu numaidecât mai fericit (doar cei mai mulţi veneam de la ţară, din familii modeste, şi nu-s deloc sigur că, în România interbelică, am fi izbutit să ajungem într-o universitate), dar, probabil, cu reliefuri mai accentuate. Şi-n bine, şi-n rău. Privind înapoi cu înţelegere şi deloc cu mânie, observăm că se aliniază, la eventuala citire a catalogului, destine evident împlinite, alături de evoluţii modeste, până-n pragul ratării (dacă nu şi dincolo). Nici unul nu va voi să recunoască: cei care au reuşit consideră că se putea (şi li se cuvenea) mai mult, modeştii şi mediocrii continuă să creadă că-s străluciţi, rataţii învinuiesc soarta, guvernul, poziţia aştrilor, încălzirea globală. Una peste alta, o generaţie care, oricum am lua-o, şi-a făcut datoria. Trecută de multişor de vârsta pensiei, se autosugestionează cu încăpăţânare că mai are ceva de spus. Nu prea mai are.

*

M-am săturat să tot aud că românii, calici din totdeauna, ar avea o capacitate creativă insignifiantă. Care-i legătura logică? Mai întâi, Noica sublinia că „o cultură minoră (...) nu înseamnă cu necesitate inferioritate calitativă”. Şi tot filosoful de la Păltiniş, despre cultura noastră populară: „deşi minoră, are realizări în felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari”. Da, am fost şi încă suntem săraci – asta să ne bareze accesul la creativitate? Ce are una cu alta? O judecată cât de cât echilibrată, logică şi lipsită de stridenţe subiective va trebui să recunoască acestui neam paternitatea unor valori fără de care, vorba lui Călinescu, „am fi altfel şi mai săraci”. Nu numai noi, ci întreg patrimoniul european. Sigur că-s ridicole buricelile celor ce-s gata să jure că românii au inventat roata şi se cuvine să privim cu rezerva cuvenită aserţiunile unui V. Gordon, John North & comp., potrivit cărora noi am fi strămoşii tuturor popoarelor latine, că arienii îşi au obârşia în spaţiul carpato-danubian, că dacii un inventat plugul şi căruţa, ba chiar că şi primul mesaj scris din istoria omenirii s-a scrijelat pe teritoriul actualei Românii. Nici protocronismul ca atitudine culturală, lansat prin ’74 de prof. Edgar Papu şi receptat ca îndreptat împotriva sincronismului lovinescian, nu-i de acceptat decât cu parcimonie şi, oricum, plivit de exagerările emulilor. Unele priorităţi culturale româneşti vor fi existat, dar până a susţine că literatura noastră e-un soi de mamă a literaturilor Europei, ehei, cale lungă! Nu suntem nici geniile continentului, nici, cu siguranţă, idioţii lui – numai că trebuie să porţi ochelari de cal pentru a ignora sumedenia de probe ale creativităţii româneşti din toate epocile. Unii continuă programatic să nu le vadă, ba chiar să le nege, mizând pe o accedere în „elita” cârcotaş-contestatară a celor ce strâmbă din nas la tot ce-i românesc. E dreptul lor – profund deranjantă rămâne doar vehemenţa cu care neagă altora dreptul de a gândi altfel...  

*

Aburul a dat definitiv în primire... Generaţia mea a cunoscut enorma maşină cu un singur piston ce rotea alene zbaturile vapoarelor de pe Dunăre, în vreme ce fochiştii, negri până-n albul ochilor, încărcau scrâşnit lopeţile cu cărbuni, spre a le deşerta ritmic în infernul roşu al focarului. Mai toate uzinele electrice erau acţionate de maşini cu abur, ba chiar şi unele utilaje care, dacă am fi avut inspiraţia şi prevederea să le păstrăm, azi ar fi devenit nepreţuite piese de muzeu. Îmi amintesc, din copilărie, bizara făptură a compresorului cu abur ce se căznea să netezească kilometrii aşternuţi cu piatră cubică între Iţcani şi Suceava. Avea un coş subţirel şi înalt, fără „ciupercă” para-scântei, în cutia de foc ardea motorină, şi mai avea un fluier răguşit, de locomotivă, care băga în sperieţi caii birjarilor, dar şi cucoanele de sub coviltir. O astfel de apariţie pufăitoare şi clămpănitoare ar uimi peste poate bucovinenii veacului XXI; cu tot primitivismul ei, şi-a făcut treaba, inclusiv cocoţată pe creasta rambleului către Şcheia al noii (pe atunci) căi ferate spre Humor. Cu siguranţă, ciudata maşinărie s-a lichefiat în pântecele cine ştie cărui furnal... Ca şi locomotiva jucărie pusă să circule pe linia Decauville a balastierei de la Iţcani. Nu prea şi-a făcut treaba fiindcă, din pricina improvizaţiilor în alinierea şinelor aşezate direct pe tăpşanul din lunca Sucevei, mereu deraia; era, însă, o adevărată bijuterie a miniaturisticii maşinilor cu aburi. Orice muzeu al tehnicii din lume s-ar mândri cu asemenea exponat. Unde-i? La fier vechi, la topit, amin...