Mircea Radu IACOBAN

Mie-mi place Udrea! Credeţi ce poftiţi, îmi place şi gata! Chiar o admir! Cu cât aflu mai multe, mi-e mai dragă şi creşte în preţuirea subsemnatului. Toate amănuntele biografice menite s-o discrediteze, în ochii mei o ridică, dovedind că în România, tărâmul tuturor posibilităţilor, oricine, venit de oriunde, poate învârti pe degete ditamai ţara, dacă-i înzestrat cu ceva isteţime, cu nuri şi cu harul combinaţiilor asezonat cu un strop de şansă şi tupeu cât cuprinde. Performanţa rămâne performanţă! Ce dacă-i fiică de taxatoare şi şofer pe autobuzul 7 la Buzău? Modestia originii îi amplifică meritele şi-i furnizează simpatia visătoare a nerealizaţilor. Şi dac-ar fi de etnie romă, aşa cum afirmă Mădălin Voicu, ce-i? La Haşdeu, în „Răzvan şi Vidra”, ţiganul n-ajunge domn? Iar Udrea s-a ridicat până-n pragul Preşedinţiei! „Orice pai în astă lume / Trebui s-aibă vreo ursită, o ţintă, vrun scop anume / La care-i dator să meargă de vântul sorţii împins” (din „Răzvan şi Vidra”).

Bătea vântul, nu bătea, Lenunţa şi-a întins toate pânzele, să prindă orice urmă de adiere. Ce dacă, după cum spun răutăcioşii, invidioşii şi negativiştii, Lenuţa ar fi avut o adolescenţă mult prea zburdalnică, în stare s-o aducă în atenţia Miliţiei de Moravuri din Buzău? Încă o dovadă că, oricât de jos pornit, drumul către culmi îl poate oricine cuteza şi parcurge în ţara lui Papură Vodă. Vodă însuşi, rămas cu ochii în soare, devenind din despot, slugă: „Să nu te blesteme cineva / Stăpân femeie să ai!” („Răzvan şi Vidra”). La cârmă aflându-se marinarul, e de-nţeles că, după luni seci de îndelungă hălăduire pe mare, când ajunge într-un port se repede direct la „bibliotecă” (aşa-i zice el stabilimentului cu felinar roşu), căutând femeia cum o fi, muiere (de la lat. „mulier”) să fie. Lenuţa nu rupe gura târgului, e-o frumuseţe comună; sunt sigur că există 216.322 de românce mult mai apetisante – dar nu erau pe cheu când a acostat corabia. Şi dac-ar fi fost, tot degeaba: nu s-ar fi stabilit acordul fin, n-aveau şarmul, isteţimea, sex-appeal-ul şi, mai ales, lipsa de prejudecăţi a Elenei din Pleşcoi.

Mă-ntrebam, la vremea facerii şi desfacerii de guverne, cum de cade mereu în picioare ca un Hopa-Mitică eternul ministru al Justiţiei Predoiu. Aflu abia acum: i-a fost, în copilărie, riveran (cum spun poliţiştii) pe uliţa Lenuţei. Se jucau în colb amândoi. De-ajuns pentru o strălucită carieră politică românească! Şi mai văd că apare încă un rom în ecuaţia puterii: Dorin Cocoş. Cândva simplu bişniţar, pe urmă... Pe urmă, ce? Nimic! Nici urmă de funcţie în stat – om de decizie în acelaşi stat! Tot Lenuţa furnizându-i putere din prea-plinul personal. După care se pare că i-a învârtoşat şi pe Varujan Vosganian, Paul Păcuraru, Sebastian Vlădescu, S.O. Vântu, C.P. Tăriceanu, Dinu Patriciu, Theodor Stolojan, Cezar Preda, Cristian Poteraş, Florin Popescu, Gabriel Oprea, Ştefan Susai – departe de a fi completă, lista rămâne deschisă. Trudă multă, contează rezultatul: Elena absorbea putere din fiinţa celui mai puternic om în stat, spre a o redistribui generos stagiarilor avizi de putirinţă mioritică. „Dânsa-i fermecătoare cu farmecele sale / Are putere pe oricine să întunece, să înşale / Să-i ia văzul, să-l orbească, să facă noaptea amiaz” („Răzvan şi Vidra”).

Oricum, Elena nu-i de hulit, ci de admirat: aţi văzut cum scrie, precum un proaspăt alfabetizat, iat-o profesor universitar; aţi văzut cât de bine îl cunoaşte pe preşedintele Norvegiei, iat-o expertă în geopolitică şi licenţiată NATO! Şi totul datorită dependenţei marinarului de drogul Udrea! „Mi-l mişcă şi mi-l întoarce fără preget / Şi la dreapta, şi la stânga, nu cu mâna, doar c-un deget!” („Răzvan şi Vidra”). Să concedem că femeia-comisar este întâi de admirat şi abia după aceea de condamnat. Ne-a încălecat pe toţi, a jucat pe degete o ţară – ceea ce nu-i la îndemâna oricui. S-a priceput să convertească în putere slăbiciunea celui cu adevărat puternic, întreţinând cu premeditare echivocul privind natura relaţiilor ei cu Băsescu. Culmea ar fi ca marinarul nici să nu se fi dedulcit din farmecele prezidenţiabilei – ceea ce, la urma urmei, n-ar schimba nimic, fiindcă influenţa dominatoare nu-i obligatoriu să se întemeieze pe relaţia de alcov, cât pe complexele marinarului ce visează nopţi şi zile misterioasa şi unica sirenă făcându-i cu ochiul din adâncul valului. Cu sau fără coadă de peşte, Femeia (cu F mare), dacă s-ar fi priceput să păstreze măsura şi să nu-şi bage mâinile chiar până la cot în visteria ţării, greu ar fi fost de clintit din brazda cheală a politicii româneşti! S-o admirăm: ce nu se poate, când totul se poate? Toată preţuirea pentru Elena Udrea, care a repus convingător pe tapet lecţia învăţată de la Băsescu „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”, aducând-o în pragul perfecţiunii. Je suis Udrea!