Mircea Radu IACOBAN

Calendarul vestește că s-au scurs 15 ani de la apariția unei remarcabile cărți-reper: „Cartierul Primăverii”, de Titus Popovici. Un critic pretențios, Al.I. Ștefănescu, crede chiar că prozele lui Titus de după 1989 „reprezintă tot ce s-a scris mai impresionant până în prezent” (n.n.: despre perioada ceaușistă). Subscriem. Atunci, de ce cărțile cu pricina n-au avut așteptatul impact în rândul publicului larg și nici n-au izbutit să clintească imaginea ratificată de (noua) Istorie a Literaturii Române (adică: Titus Popovici, „un lacheu” ce-și disprețuia și detesta stăpânul, dar l-a servit obedient până la capăt)? Satirele lui de după 1990 au fost taxate drept încercare târzie de dregere a busuiocului și, în pofida caracterului lor profund demascator, n-au trecut proba sincerității, rămânând în urma romanelor-pârtie „Setea” ori „Străinul”, scrise cu patru decenii în urmă. Ambele false încă de la premisă, dar excelent manufacturate literar – în vreme ce „Cartierul Primăverii” mustește de adevăr profund și netrucat.

O explicație ar putea-o constitui faptul că satira sprințară concurează mai greu o construcție romanescă temeinică și solid instalată la loc de cinste în scara de valori a generației mele – desigur, cu concursul hotărâtor al școlii și al propagandei „obsedantului deceniu”. Titus redescoperă târziu zicerea lui Juvenal „Difficile est non satyram scribere!” și schimbă complet registrul, intervenind polemic pe parcursul narațiunii, comentând ironic, apelând la caricatural și sarcasm; ochiul scriitorului nu mai este obiectiv, cum părea a încerca să se mențină în romanele de tinerețe, ci relevă o certă implicare vinovată. „Nu vreau să aplaud în ritm. Sunt un rezistent.” Fraza autocaracterizatoare de mai sus, pe care autorul și-o atribuie în romanul „Cartierul Primăverii”, s-ar cuveni să rezume conduita și ținuta morală a celui ce a fost scriitorul Titus Popovici, dar nu face decât să adauge ironiei stropul necesar de autoironie. Și totuși, doar citind astfel de cărți (nu-s multe, iar cele scrise din înăuntru sistemului, și mai puține) putem înțelege mai bine prin ce am trecut cu toții. Cine și cum ne-au condus. Desigur, nu putea fi utilizată decât satira – „crezi că se poate scrie despre ei în registrul tragic?” Despre ei nu, dar iată că tragismul apasă evident destinul scriitoricesc al unuia dintre cei mai înzestrați autori români – și încă nu s-a răspuns convingător la întrebarea cine a fost, la urma urmei, Titus Popovici?

Constituie romanul profund demascator „Cartierul Primăverii” o surpriză? Da – pentru cei care nu l-au cunoscut direct pe scriitor. Nu – pentru cei care i-au fost în preajmă. Ca amic, Titus m-a trădat fără să clipească: a pus pe talger o dușmănie de rang I (Breban) cu o prietenie de rang II. Și la o vestită Plenară a CC al PCR, a vestejit cu mânie proletară lipsa de orientare a directorului de editură de la Iași, care a publicat romanul infam „Bunavestire”. Ceaușescu a pus o scurtă concluzie-lespede: „Titus are dreptate”. Gata, punct! Pe vremea aceea, însemna enorm...

Și totuși, n-am putut să nu admir, în continuare, inteligența, cultura și talentul lui Titus, care nu se ostenea să strecoare ici-colo fitile în scenariile cinematografice, ci, dacă o făcea, apoi ataca, grav, esențe, cu știința de a bloca obiecțiile cenzurii, invitată să se apere de acuza „să-ți fie rușine la ce te-ai gândit!” Amintiți-vă că în filmul „Horia” și-n plină penibilă exacerbare a cultului personalității, Titus a pus în gura eroului principal replica răspicat rostită în prim plan „Nu-mi rosti prea des numele, că se ieftinește”. Am participat la vizionarea finală: toți au înțeles ecoul reverberat în contemporaneitate al vorbelor lui Horea, nimeni n-a avut curajul s-o spună. Și așa a rămas! Până la urmă, s-a pus piciorul în prag, iar serialul „Lumini și umbre” a fost pur și simplu masacrat...

Când și unde putea, Titus ne citea proze-dinamită, inclusiv savuroase cronici rimate dedicate unor mici evenimente cotidiene. Un câine de pripas l-a mușcat pe mai marele tuturor cenzurilor, Dulea; Titus ne-a trimis tuturor (inclusiv lui Dulea!) o poezioară din care citez, pentru amuzament, fragmente: „Spune-mi, o, câine nobil, spune-mi, o, câine frate / Cum tocmai pe Dulea ți-ai ales să-l muști?”, spre a încheia patetic: „Până la urmă, câine, de tine-mi este milă / Mușcându-i hoitul jalnic, nițel te-ai înjosit!”

Dac-ar fi după mine, care l-am citit pe Titus încă din școală și, apoi, am colindat ades cu el japșele și smârcurile Deltei în căutarea gâștelor sălbatice, Titus fost în primul rând un mare dezamăgit. Va fi crezut, cine mai știe, în fantasmele din „Setea”. Și-a dat repede seama că totul este un bluf și comunismul românesc nu urmărește triumful unei idei (utopice, de altfel), ci întronarea unui clan. S-a retras în postură de ricaneur și-atât. Ca s-o pățească precum Niță cu lupul: abia când a avut dreptate nu l-a mai crezut nimeni.