Mircea Radu IACOBAN

Prestigioasa editură ieşeană „Polirom” trimite în librării încă o carte semnată de Victor Suvorov, autor despre care am mai scris în această rubrică (vezi „Epurarea”, în 2011).

Noul volum poartă titlul „Îmi retrag cuvintele” şi continuă preocupările lui Suvorov (căruia i-am putea spune „Kremlinolog”, sau „sovietolog”) de demitizare şi de re-aşezare a faptelor istorice pe temeiul realităţilor autentice, fiind preocupat de perioada celui de al doilea război mondial, cu precădere de evenimentele ce au marcat destinele Armatei Roşii. Suvorov a fost ofiţer de informaţii al temutului GRU, a „defectat” (oribil termen!) în Anglia în 1978 şi, de atunci, investighează arhivele acum deschise de o parte şi de cealaltă a fostei cortine de fier, publicând mai mult de zece cărţi extrem de documentate şi scrise cu remarcabil nerv polemic.

Cea apărută acum contestă statutul de erou naţional conferit lui G.K. Jukov, „marele strateg” ce ar fi contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei hitleriste.

Ei bine, veţi spune, pe cine mai poate interesa acum, la şapte decenii după încheierea războiului, o astfel de temă? Cu atât mai mult la noi, unde am întâlnit tineri care n-auziseră de Lenin, darămite de Jukov? Un anume interes ar exista, poate chiar major, câtă vreme cartea demonstrează limpede că istoria o fac şi o scriu învingătorii şi că mecanismele dezinformării „de stat” funcţionează din plin şi în zilele noastre, creând mituri false şi fabulând cu vinovată premeditare. Aceste mecanisme le dezvăluie Suvorov, demonstraţiile lui strict documentate aducând până dincolo de pragul ridicolului ifosele, orgoliile şi pretenţiile unor eroi de carton, croiţi din minciună propagandistică oficializată şi din slugărnicie scriitoricească.

Se pare că ruşii resimt cronic nevoia de ţar – dacă nu la propriu, barem la figurat, fie şi numai ca răposat geniu tutelar al cutărei perioade. Cum pe Romanovi i-a împuşcat Lenin, şi pe Stalin l-a decredibilizat total Hruşciov&comp., şi cum alde Cernenko, Brejnev, Gorbaciov, n-aveau „stofa” necesară unei astfel de candidaturi, a fost creat, cu sârg şi în timp, mitul Jukov: iată eroul care a salvat Uniunea Sovietică, iată modelul modelelor, popor, slăveşte-l!

Ca orice mare comandant de oşti, Jukov şi-a scris memoriile, o primă ediţie apărând în timpul vieţii autorului. Dacă nu le scria, filosof rămânea! În 1990 a apărut cea de a zecea (!) ediţie, cu de două ori mai multe pagini, fiindcă, se spune, au apărut între timp documente noi şi, desigur, a dispărut cenzura mutilantă. Numai că în multe cazuri, adăugirile contrazic flagrant ediţia primă şi înşiră minciună după minciună (Jukov comentează şi evenimente petrecute... după moartea sa!), care, desigur n-au cum fi atribuite autorului, ci cohortei de istorici militari dornici să „umfle” apoteotic o imagine deja supradimensionată, astfel permiţându-i lui Suvorov să-şi plaseze lovitura de ac ce dezumflă balonul propagandistic. Inadvertenţele evidenţiate de reeditările succesive sunt atât de multe, încât ne este pur şi simplu imposibil să ne referim barem la cele mai gogonate.

Câteva, totuşi: Jukov scrie că în ziua X, la ora Y, a fost primit de Stalin, care i-a spus că... aşa şi pe dincolo. Simplu, Suvorov ia la cercetat registrele primirii la Stalin şi constată că generalul (apoi mareşal) nici n-a intrat, în săptămâna respectivă, pe poarta Kremlinului (iar situaţia se repetă)! Cea mai mare „basnă”: Jukov susţine că URSS a fost total nepregătită de război în 1941, când au atacat-o nemţii. Toate statisticile demonstrează, însă, că Armata Roşie dispunea de mai multe (şi mai performante) tancuri decât toate ţările europene luate la un loc, mai multe avioane, piese de artilerie, nave ş.a.m.d. Tot el scrie că n-a ordonat niciodată împuşcarea dezertorilor, dar sunt reproduse dispoziţiile lui scrise care ordonau nu numai împuşcarea „laşilor”, ci şi, în totalitate, a familiilor acestora!

N-aş vrea să trec, apropiindu-mă de încheiere, peste o scenă ce pare a avea anumite rezonanţe în actualitatea românească de azi. Jukov, cel neşcolit întru armată, obişnuia să-şi umilească bădărăneşte subordonaţii cu orice prilej şi în orice împrejurare, dispreţuindu-i mai ales pe absolvenţii Academiilor militare de prestigiu. Pe generalul Leşcenko l-a întrebat ironic: „Aţi terminat, probabil, Academia?” Răspuns posibil: „Eu, da”. Replică la fel de posibilă: „Dar n-aveţi experienţa mea.” Eventual răspuns: „Asta se poate dobândi. Altele, nu.”

Păcat că, din timorare, astfel de răspuns logic n-a fost dat nici atunci, şi, într-o împrejurare oarecum asemănătoare, nici acum.