Mircea Radu IACOBAN

Au înflorit, imprudent, zarzării. Pe şesul Jijiei am zărit, rebegită, cea dintâi barză a anului 2014. Păpădiile se căznesc să-şi descheie-n soare bumbii galbeni pe margine de şanţ… Da, a venit, în sfârşit, primăvara! Aseară am auzit găgăit de gâşte în crucea cerului; gârliţele păreau a se roti în cercuri largi, fără a îndrăzni să coboare la popasul încrustat în instinctul generaţiilor de aripate: la vreo 20 km de Iaşi, pe malul Prutului, stolurile migratoare poposeau şi primăvara şi toamna, de sute, dacă nu de mii de ani.

În „zona umedă” de acolo mi-am făcut ucenicia la vânătoarea în baltă şi-s păstrate în amintirea „brânzoiului” (adică, începător într-ale vânătorii) sumedenie de întâmplări, peisaje mirifice, trăsnăi, revelaţii, nedumeriri – fiindcă era o adevărată mini-deltă în care puteai afla tot păsăretul Europei poposind săptămâni în şir spre refacerea forţelor, în perspectiva reluării marelui zbor. Cârduri nesfârşite de gâşte sălbatice se aşezau în spectaculos unghi gălăgios, găgăitul gureşelor aripate umplând cerul şi pământul. Doar pelicanii n-ajungeau în smârcurile înlănţuite ce mărgineau Prutul; în rest, aflai aici mai toate speciile de raţe, cormorani, gârliţe, raţe lopătar şi lingurar, fluierari, cufundaci, lebede, cocori… Unele şi cuibăreau aici; primăvara, navigam cu barca de cauciuc doar pentru a vedea (şi admira) priveliştea hazoasă şi înduioşătoare a cufundacilor înotând cu puii în spinare.

Printr-o astfel de mini-deltă alunecau stolurile în zbor şi, la vreo sută de kilometri spre vale, acolo unde se varsă râuşorul Elan în Prut (nordul judeţului Galaţi) se constituise, prin milenii, alt loc de popas.

„Noua revoluţie agrară” a decis, prin anii `80, că zona ieşeană se cuvine „redată agriculturii”. Canale de desecare, diguri, cursul Jijiei mutat şi, din miile de hectare sălbătăcite s-au „recuperat” suprafeţe sărăturate, imposibil de cultivat, şi doar în două locuri, la Osoi şi Gorban, s-au amenajat, prin îndiguire, mari exploatări piscicole ce alimentau cu „crap de Moldova” inclusiv judeţele dunărene Brăila şi Galaţi. Care ferme, prin 1990, aveau să dispară: sătenii au rupt revoluţionar digurile ca să-şi recupereze terenurile de sub ape, după care au adunat până la ultimul caras din mâluri şi… nu s-au ales cu nimic, suprafeţele dovedindu-se necultivabile, iar fondul piscicol, pe veci distrus. Marea fermă de la Osoi a rămas ca o gară fără tren: pustie, cu urme vagi ale fostelor incinte ascunse-n buruian cât omul.

Ani şi ani, stolurile de gâşte sălbatice, cârdurile de cocori (azi îi mai vedem doar la emisiunile „Animal planet”…) s-au învârtit nedumerite ceasuri în şir, protestând pe limba lor păsărească şi, după întristate rotocoale, se mistuiau în lumea lumilor lor.

Cine credeţi că s-au sesizat şi s-au oferit să susţină financiar refacerea zonelor umede, numite acum „şirag de perle”? Olandezii! În 2002-2003 au promovat „Ciobarciu wetland project”. Drept pentru care, în ceasul al 13-lea, Direcţia Apelor Prut se angajează într-un proiect pilot de „restaurare ecologică a zonei Costuleni”. Adică, alte eforturi pentru a se reface ceea ce, fără minte, s-a distrus! Referate la fel de convingătoare precum cele ce argumentau necesitatea desecărilor susţin acum contrariu, redescoperind că „Valea Prutului este una dintre cele mai importante rute de migraţie a păsărilor, datorită poziţiei geografice şi a relaţiei acesteia cu Delta Dunării.” Ceea ce, de altfel, se ştia din moşi-strămoşi.

Mai mult: „Restaurarea Văii Prutului are şi o importanţă internaţională”, aici urmând să se (re)creeze „terenuri umede, lacuri, bălţi, lunci inundate temporar, păduri inundate şi meandre”. Adică, exact ceea ce a fost.

Mă-ntreb dacă planurile în detaliu ale noii isprăvi ecologice n-or fi elaborate chiar de cei care, cu ani în urmă, au desenat pe calc schiţa desecărilor! Alţi bani, altă distracţie. Câte ceva din proiectul olandezo-român s-a înfăptuit. Nu acoperă întreg arealul de altădată, se cunoaşte că nu-i creaţia mamei natură. dar, oricum, s-a înfiripat un loc de popas.

Mă-ntreb: dacă nu erau olandezii?