Mircea Radu IACOBAN

Iarnă mohorâtă, am un ceas liber, nu-mi vine să ies din casă, de computer mi s-a făcut lehamite, de televizor, aşijderea, de citit, nimic nou, aşa că… îmi caut de lucru. Mai întâi, ceea ce tot am amânat: curăţirea agendei telefonice. E plină de stafii: numerele amicilor răposaţi. Multe. Tot mai multe. Le tai cu roşu (fac operaţiunea din cinci în cinci ani). Alte numere, cum ar veni, în compensaţie, nu se prea adaugă – de la o vârstă încolo, greu de închegat noi prietenii…

Odată trista misie îndeplinită, trec la făcut ordine în sertare. Unde dau, surpriză, peste o fotografie a subsemnatului pe spatele căreia scrie „Mircea în refugiu”. Port, în poză, căciuliţă de blană împodobită cu doi canafi şi strâng la piept cu îndârjire… o păpuşă. Minune: încep să defileze imagini disparate,  parcă de sine stătătoare şi scoase dintr-un context logic. Inexplicabil de bine păstrate! Este posibil să revezi, după 70 de ani, tablouri din prima copilărie? Se pare că da – Alzheimerul… chiar face regulă din păstrarea amintirilor foarte vechi şi ezitări în rememorarea întâmplărilor de ieri!

Cum-necum, iată-mă cu tata, pe peronul gării Jiblea (azi, Păuşa) din defileul Oltului. Înainte de a absolvi Dreptul, taică-meu făcuse o şcoală de impiegaţi de mişcare şi cum, la ceas de război, sunt mai preţioşi impiegaţii decât juriştii, a fost mobilizat la CFR şi trimis în refugiu cu familia de la Iţcani tocmai în judeţul Vâlcea. Drumul la dus mi s-a şters complet din amintire, dar cel de întoarcere îl revăd limpede, secvenţă cu secvenţă. Chiar ceferist fiind, tata n-a primit vagon acoperit, ci ne-a fost repartizată o platformă-cutie pe două osii, cu pereţi de vreun metru. Din câteva scânduri, s-a improvizat un  soi de acoperiş sub care ne strecuram, ca-ntr-o peşteră, mama, sussemnatul şi căţelul Samson. Tata îşi avea „biroul” în cabina frânarului. Mobila, hrentuită, zgâriată şi jerpelită după grăbita mutare, era clădărită pe platformă, în bătaia ploii. Întoarcerea a durat aproape două săptămâni. Tranca-tranca, vagonul nostru era ataşat când la coada unui marfar, când la coada altuia şi, dacă trenul avea limite de tonaj, era decuplat, se ataşau altele, mai importante, iar noi rămâneam abandonaţi pe-o linie  de garaj. La Balş am staţionat o zi şi-o noapte în preajma unui ogor din care fuseseră culeşi cartofii, dar dacă investigai cu grijă şi răbdare, tot mai aflai trei-patru cât o vişină într-un loc, doi-trei în altul… Victorie: am adunat ditamai găleata! Mama, învăţătoare, desena linii cu cretă pe obloanele vagonului; parcă le văd pe cele trei (trei zile adică) trase de la Piteşti la Chitila… Odată cu ultimele zbateri ale războiului,  circulaţia trenurilor devenise de-a dreptul haotică; treceau mai ales, spre răsărit, garnituri cu prizonieri nemţi bărboşi şi înfometaţi (mamă, ce-i lătra Samson!), depăşite regulat de trenurile care târau la reparat tancurile T34 rănite în vest. Dac-am fi mers în contra curentului (comenta tata mai târziu) poate că ne strecuram mai uşor, dar aşa, a fost un chin. Care a devenit insuportabil când, încercând să urcăm spre Moldova, am aflat că liniile principale fuseseră „lărgite” pentru a putea circula trenurile ruseşti şi n-aveam ce căuta pe-acolo, aşa că a trebuit să ne strecurăm pe secţii laterale secundare, ori cu şine „încălecate”, până ce ne-am poticnit de tot la Leorda. Nu ştiu de ce mi-a rămas întipărită pe retină imaginea, dar văd ca pe un ecran nesfârşitele stoluri de ciori croncănind în copacii din jurul gării… Am ajuns, într-un târziu, la Iţcani. Casa noastră se afla în spatele parcului de la gară. O lăsasem cu blăni de stejar prinse-n piroane şi aşezate-n X peste geamuri şi uşă. Nici urmă. Dreptunghiurile hâde ale ferestrelor fără cercevele n-aveau cum să ascundă că bucătăria devenise closet public, ca şi dormitorul de altfel. Singurul fericit era Samson, ce-şi aflase, sub fosta scară, locşorul de odinioară. Pe faţadă, o inscripţie rusească: „Provereno. Min net.” (controlat, nu sunt mine) – ceea ce, probabil, a încurajat defecaţia eliberatorilor.

N-am recuperat absolut nimic din ce lăsasem acasă şi din vagon am descărcat doar ciuveie umflate de ploaie. Tot ce izbutiseră părinţii să adune într-o viaţă, se mistuise…

Aşa că, dacă tot ne plângem de una, de alta, n-ar  strica să ne amintim că poate fi şi mai rău. Mult mai rău.