Mircea Radu IACOBAN

Duminică, la schitul Molid. Lume destul de multă, mașini și din alte județe. Așezat pe-o gură de rai, schitul, sfințit în 2005, e tinerel și încă mai poartă urma șantierului. Ceea ce nu prea scuză dezordinea dimprejur, ciuveiele risipite pretutindeni, buruienile, în evident contrast cu dichiseala și ordinea gospodărească întâlnită în toate mănăstirile bucovinene. În coasta schitului, o străveche căsuță moldavă, exponat ce poate onora orice muzeu etnografic, de la București la Londra, mai ales că pe prispă, în ploaie, zac clădărite sumedenie de originale și autentice obiecte de inventar gospodăresc, unele de-a dreptul rarități datând din același veac de mult dus. Ți se rupe inima când vezi negrija cu care-s tratate și neorânduiala în care-s așezate – unul peste altul, fără nici o protejare de soare, ploaie, zăpadă, vânt, care și cum s-a nimerit.

M-aș bucura să aflu că schitul a avut inițiativa salvării căscioarei, dar acum, fără îndoială, trebuie ea însăși salvată… de nepăsarea schitului… La întoarcere, în coloană, fiindcă drumeagul de pe malul Belțagului nu îngăduie încrucișarea mașinilor, mă agresează răgetul ritmat al unor boxe: ieșit din „aria sfințită”, un țângău aflat la bordul jeep-ului cu număr de Iași, consideră că, gata, se poate intra în normalitatea bolnavă ce-o reprezintă și dă la maximum volumul difuzoarelor în stare să mobileze sonor ditamai stadionul. De ce? Din prostie – că altceva, ce-ar putea fi? Doar n-o să credem că gustă muzica doar dacă-i sparge timpanele; decibelii dezlănțuiți nu-s pentru uz propriu; generos, ni-i dăruiește nouă cu unicul scop de a-și evidenția agresiv existența: eu eram acela, eu, iată-mă-s, răsuflu, diger, am Mercedes, sunt teribil, sunt cel mai mai, faceți pârtie, trece Supermanul, rap-rap-rap!

Pur și simplu împuțește sonor zona și, după câtă minte arată că are, sunt sigur că numai un asemenea specimen a putut așeza pe internet textul „Profesorii sunt niște idioți. Ei nu știu că nimănui nu-i mai arde de școală, că, în zilele noastre, nimeni nu mai citește o carte”. De unde se vede că prostia poate fi și sinceră – bravo, flăcău! Oare să te-ntreb cât ai luat la bac? Pune boxele să urle din răsputeri, așa să-ți demonstrezi, motivezi și argumentezi trecerea prin astă lume plicticoasă și îmbâcsită! Sună tu deșteptarea! Rap-rap-rap!

Și cum împărăția prostiei este necuprinsă și nesfârșită, profit de generozitatea titlului pentru a arăta cu degetul alta din multele-i înfățișări: calofilia bleagă. Vă uitați cu atenție la costumele minunaților noștri cântăreți de muzică populară? În afara unor statornice excepții, iile, ițarii și catrințele ce defilează strident prin ecranul televizorului sunt din ce în ce mai încărcate, mai pompoase, doldora de fireturi colorate țipător, lipsesc (deocamdată?) doar cristalele swarovski. Unde-i simplitatea și buna cuviință a costumului popular românesc? Soliștii se înveșmântează în grele mantii brodate, demne de curtea lui Papură Vodă, poartă cu sumeție bundițe tivite cu fir aurit și nădragi mai încărcați de ornamente florale de acoperământul Marie de Mangop! Care zonă etnografică românească (repet: românească) reprezintă ciudatele drapaje? Evident, nici una. După ce că textele sunt cum sunt – adică, în mare măsură, modest și banal confecționate de „staff”-ul fiecărui solist – iată că și costumația a luat calea contrafacerii calofile, iscându-se o adevărată competiție a prostului gust împopoțonat.

De la o emisiune la alta, portul popular românesc tradițional este tot mai mult înlocuit cu fantasmagorice odăjdii „de firmă”, fiecare străduindu-se „să rupă gura” concurenței („Întotdeauna un prost va găsi un altul și mai mare care să-l admire” – spunea Boileau). Simplitatea trăistuței și a opincilor purtate de Sofia Vicoveanca pare a fi interpretată, acum, drept semn de sărăcie nedemnă de strălucirea calpă a societății de consum. Hai să împopoțonăm cât mai spectaculos, altfel ne-o ia înainte curtea regelui Cioabă! Culmea-i că aceste derapaje costumiere sunt trecute în contul tradiției etnografice românești! De unde, de când și, mai ales, de ce? Nu vede nimeni, nu se sesizează nimeni, diriguitorii televiziunilor îngăduie mistificarea… Aplauze, nu?