Mircea Radu IACOBAN

Fanii Rapidului, nemulţumiţi, au vandalizat cofetăriile lui Copos – se pare că asta a fost picătura care a umplut paharul. Aflăm, din gazete, că patronul clubului nu mai vrea. Copos nu mai poate. Copos a obosit. Este dreptul lui. Trebuie înţeles. Cui nu i s-a întâmplat vreodată să-i vină să-şi ia câmpii, să lase totul baltă şi să se refugieze pe altă planetă? Mai ciudate îmi par articolele compătimitoare în care Copos este denumit „preşedinte fondator” al Clubului Rapid. De unde şi până unde? Clubul Rapid a fost fondat în 1923 (prima participare în Divizia A: 1932), iar George Copos s-a născut 30 de ani mai târziu. Fondator – zice dicţionarul – este „o persoană care fundează, care întemeiază”, iar „a funda” înseamnă „a pune bază, a întemeia, a institui”.

Ce a întemeiat Copos, câtă vreme nici nu se născuse pe vremea când făceau performanţă la Rapid Baratky, Dungu, Macri, Auer, Filoti, Ozon, Apolzan, Sipoş, Vetzer &comp.? Tot aşa procedau boierii ce dregeau pe ici-colo, în vremurile apuse, câte o biserică şi, apoi, înlocuiau chipurile din tabloul votiv şi rădeau cu dalta numele ctitorilor din pisania de la intrare, spre a se cocoţa în locul adevăraţilor întemeietori. Mai păstrez un vechi program din vremea în care Teatrul „Giuleşti” avea sala lipită de zidul stadionului şi mi se jucau piesele acolo. Caietul-program al comediei „Fotbal” (recunosc, subţirică!) conţine, într-un spaţiu publicitar, şi un scurt istoric al clubului. În care sunt menţionaţi adevăraţii fondatori: actul de înfiinţare a fost semnat, în 1923, de maistrul Teofil Covaci şi de Grigore Grigoriu, alături de Geza Ginger, strungari la Atelierele „Griviţa”. Ăştia-s fondatorii.

Ce a fondat Copos? Poate fondante, fiindcă a fost adus la club abia în 1992 (!), preşedintele de atunci, Mircea Pascu, motivându-şi în presă, după cum urmează, gestul: „L-am adus pentru că dl Copos deţinea cofetăria Ana, iar produsele sale erau excelente pentru orice protocol organizat de noi.” Nici că se poate mai clar: cu iaurt, cu gogoşele, te făcuşi fondator, Georgică! Toată preţuirea pentru iniţiativa şi hărnicia lui Copos, care, în 1990 (după cum declara în Evenimentul Zilei) se trezea la 3 dimineaţa ca să ducă frişca la cofetărie – spre a ajunge să se dedulcească la frişca fotbalului. Numai că, în 1990, Clubul Rapid era treaz de mult; obţinuse un titlul de campioană, nouă cupe ale României, două cupe balcanice, ieşise de mai multe ori în Europa (Cupa Cupelor, Cupa UEFA) şi fusese de 11 ori vicecampioană naţională.

Copos căra bidoanele cu frişcă şi habar n-avea că-i... „fondatorul” unui club cu istorie de peste şapte decenii! Sigur că, la urma urmei, nu ne interesează prea mult titulatura ce tinde a i se acorda lui Copos. N-are decât să fie uns mareşal al careului mic, generalissim al vestiarelor, Richelieu al Loteriei Naţionale, numai că prea se pare o întoarcere la realităţile veacului fanariot şi postfanariot, când rangul în cinul boieresc se cumpăra pe faţă, la tarabă. Altfel, aburcarea lui Copos în tabloul votiv al Rapidului este emblematică pentru România de azi, unde totul se cumpără şi totu-i de vânzare. Dacă şi prezumtivii reprezentanţi ai naţiei îşi cumpără locurile în Parlament, ce să ne mai batem capul cu mânărelile mărunte, la nivel de istorie a cutărei asociaţii sportive? Dai bani, devii... fondator; nu mai cari frişca, iei frişca. Cât despre amărâţii din 1923, Covaci, Grigoriu, Ginger – ce mai vor şi ăştia, câţi bani bagă-n club, de ce să-i luăm în seamă? Nu vin cu mălaiul? Jos din cadră. Sus Copos!

Nu mai contează că nici Copos nu-şi mai dezleagă de multişor punga şi lefurile fotbaliştilor nu-s plătite cu lunile. Nici că nu-şi declară abandonul, dar nici nu infirmă zvonurile. E dreptul lui să ostenească şi, cine mai ştie, să se întoarcă la cofeturi. Are îndreptăţire şi la includerea într-o părticică (neperformantă) din istoria Clubului Rapid. Nici într-un caz, însă, la titlul de „preşedinte fondator”. E prea de tot!