Mircea Radu IACOBAN

Surprinzător, dar participanţii la emisiunea tv de vineri seara în care s-a dezbătut chestiunea Tezaurului (nume rezonante: Zoe Petre, Florea Dumitrescu, zaharisitul fost ministru al finanţelor pe vremea lui Ceauşescu ş.a.), inclusiv moderatoarea, n-aveau habar că, la cererea ţării noastre, Consiliul Europei a luat în discuţie complicatul dosar şi a hotărât să nu se implice, litigiul urmând a fi rezolvat... prin tratative directe între cele două părţi interesate, România şi Rusia (lipsesc numai urările de succes!).

Informaţia era esenţială. În absenţa ei, pledoaria invitaţilor la talk-show pentru o eventuală intervenţie europeană a răsunat în gol. Tot la sfârşitul săptămânii s-a produs şi luarea de poziţie a ministrului de Externe, Corlăţeanu, din declaraţia căruia aflăm că problema Tezaurului a figurat în prima formă a Programului Guvernului PDL-PSD, dar, la redactarea definitivă din 2008, pur şi simplu a dispărut! Luarea de poziţie a ministrului de Externe conţine formulări hotărâte, de tipul „Tezaurul României trebuie să revină în România şi este o datorie de onoare a noastră, a celor cu experienţă, a celor mai tineri, de a folosi toate pârghiile, inteligent, pentru a putea avansa şi a putea promova”. Aşa-i. Da-s vorbe. Frumoase, necesare, bine venite, dar atât: vorbe.

Singurul demers cu adevărat hotărât, implicând curaj şi probând demnitate, i-a aparţinut lui Ceauşescu. Ne place, nu ne place, asta e. În 1965, anul în care s-a instalat la conducerea Partidului şi, implicit, a României, Ceauşescu urma să efectueze cea dintâi vizită în străinătate. Din totdeauna, diplomaţia tratează întâia vizită ca fiind probantă pentru intenţiile privind viitoarea orientare a ţării, creditând-o şi cu relevanţă simbolică: „iată pe cine preţuim întâi de toate”. Aflat la început de mandat, Ceauşescu ar fi avut tot interesul să capteze cât de cât bunăvoinţa Moscovei, tratând călătoria ca pe un agreabil moment protocolar şi atât. Dimpotrivă: a atacat direct şi curajos chestiuni delicate şi cu adevărat fundamentale, tratate în cheie naţionalistă (zic unii), patriotică (spunem noi): Tezaurul şi Basarabia. Amândouă temele nu puteau decât să-i indispună pe ruşi, aşa că discuţiile, care au însumat peste 11 ore, au fost tot timpul tensionate (amănunte documentare în cărţile prof. Gh. Buzatu), de o virulenţă deloc obişnuită în astfel de împrejurări. Participanţi de marcă: artileria grea a Kremlinului – Brejnev, Kosâghin, Gromâko, Andropov. Partea românească era reprezentată de Ceauşescu, Maurer, Bârlădeanu, Niculescu-Mizil.

„După normele internaţionale şi interne, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ţi-l înapoieze” – a atacat la baionetă Ceauşescu. Partenerul rus făcea pe niznaiul: ”... atunci când s-a făcut sondaje în lăzile predate, s-a găsit ceva, nişte pantofi, nişte coliere, sigur, ne-am documentat, erau şi ceva cantităţi de aur (...), le-au furat alb-gardiştii, nu sunt la noi”. Curat „ceva cantităţi”: peste 90 de tone! Brejnev: „... noi am ajuns la concluzia să considerăm această problemă îngropată, pornind de la ideea colaborării noastre frăţeşti în continuare”. (Frate, frate, dar...) Cum se vede, concluzia liderului sovietic conţinea şi o ameninţare ascunsă: vreţi colaborare frăţească, renunţaţi la Tezaur! Eschiva potrivit căreia întreaga responsabilitate aparţine guvernului ţarist a fost parată (ofensiv!) de Bârlădeanu: a invocat o Hotărâre a Comisariatului Poporului din 1918 cu referiri directe la necesitatea păstrării Tezaurului – deci, atunci se afla în posesia şi sub ocrotirea puterii sovietice. Şi Maurer şi-a permis intervenţii neobişnuit de dure la o întâlnire „prietenească”: „Impresia mea este că în momentul de faţă nu putem avea nici un fel de idee că vă convingem de punctul nostru de vedere. Trebuie să mărturisesc cinstit că nici ceea ce Dv. aţi spus nu ne-a convins că aveţi dreptate. În aceste împrejurări, a continua să discutăm înseamnă să pierdem vremea degeaba”.

Evoluţiile ulterioare, de fapt complet stagnante, l-au confirmat deplin pe Maurer, fiindcă vorbim degeaba despre pielea ursului din pădure. Fizic, Tezaurul nu mai există de mult şi n-are cum fi restituit ca atare. S-ar impune doar compensaţii şi legitime desdăunări. Drept pentru care s-a constituit o Comisie ruso-română însărcinată să analizeze dosarul Tezaurului. Moartă. Se ştie: când vrei să îngropi un diferend, creezi o comisie. Rămâne de văzut dacă poziţia exprimată de Corlăţeanu va fi urmată de necesarele demersuri reale. Altfel, va rămâne o floricică electorală.