Mircea Radu IACOBAN

Toată lumea are un dor... şi opinii despre Naţionala de fotbal. Hop şi noi! Dincolo de banalităţile şi generalităţile care încep şi se termină cu „olandezii sunt mai buni” (cu varianta „mult mai buni”), urmează obligatorii reproşuri la adresa lui Piţurcă. Nu mi-a fost niciodată simpatic, consider că-i omul potrivit la locul potrivit... pentru altul, dar mă tem că, de astă dată, prea multe nu i se pot imputa.

În Pro Sport i se pun selecţionerului trei întrebări considerate esenţiale (de ce a păstrat aceeaşi echipă de la Istanbul, de ce a făcut schimbările atât de târziu şi de ce nu l-a introdus pe Mutu mai devreme), întrebări care, dacă rezultatul ar fi fost altul, n-ar mai fi sunat a reproş, ci a aprobare: bine că s-a folosit echipa de la Istanbul, bine că nu s-au grăbit schimbările, bine că nu s-a hazardat cu Mutu, evident ieşit din formă. Eu unul consider că am învins o Turcie bleagă şi ne-a bătut logic, acasă, la scor, o echipă olandeză cu posibilităţi de exprimare mult superioare nouă. Asta e, ori ne place, ori nu ne place. Se cuvin şi ceva felicitări (pentru episodul Istanbul): modul în care tricolorii au izbutit să înfrunte infernul de pe stadion. Şi era vorba de o înfrângere a gazdelor pe teren propriu! Ce-ar fi fost la victorie?

Aş avansa câteva ipoteze, fiindcă, în 1965, am transmis, de la Ankara, un meci (hotărâtor pentru calificarea la Mondiale) între Turcia şi România, câştigat de turci. Îmi amintesc că, în avion (pe atunci, Naţionala zbura cu un amărât de IL-14) stewardesele au împodobit tartinele (încă nu se numeau sandvişuri) cu inscripţii înfiripate din maioneză: „Hai Georgescu!”, „Hai Dane!”, „Hai Andrei!”. Maioneza se cam lăbărţase şi băieţii aveau dificultăţi la lectura propriilor nume. Drept pentru care Pârcălab a propus ca, la întoarcere, să se inscripţioneze tartinele cu numerele de pe tricouri: le-ar afla mai lesne. Numai că, la înapoiere, după meciul pierdut, n-au mai apărut trataţii personalizate... C-aşa-s românii: solidari la bucurie, uituci la necaz. Când, la Ankara, fanfara militară a intonat primele măsuri ale imnului naţional, stadionul parcă a explodat: toţi spectatorii s-au ridicat în picioare şi au început să cânte. Cupa de beton a stadionului „19 Mai” (în Turcia, ziua tineretului) vibra sub asaltul zecilor de mii de glasuri, pocnetele talgerelor fanfarei sugerând parcă trosnituri ale scheletului de metal ce susţine tribunele. Nu prea existau, în 1965, cabine de transmisie, microfonul meu fusese instalat undeva în tribună şi-n mijlocul spectatorilor. În jur se cânta şi, apoi, se scanda la fortissimo, totul vibra, parcă şi aerul... Cred că, mai ales din această pricină, n-am reuşit decât o transmisie ţipată şi îngălată. Într-un fel, în ton cu jocul: Naţionala lui Oană, alcătuită, la sugestiile insistente ale presei, pe scheletul Rapidului, părea venită să culeagă victoria, nu s-o smulgă. Turcii au câştigat cu 2-1 şi, de emoţie, Orhan Şeref, preşedintele Federaţiei de fotbal, a... leşinat pe pista stadionului! A doua zi, gazeta turcă „Akşam” scria că „publicul ne-a purtat spre victorie”, dar „tot ce a fost mai frumos în acest meci au făcut românii”. Ei, şi? Operaţie reuşită, pacientul mort. Înşir aceste amintiri pentru a sublinia încă o dată aportul hotărâtor al publicului: şi tonalitatea, şi decibelii au rămas până la urmă la aceeaşi înaltă cotă la Istanbul, deşi gazdele pierdeau meciul!

Pe Arena Naţională, începutul a fost promiţător, după care entuziasmul s-a stins, în corelaţie cu evoluţia scorului. Poate că o astfel de atitudine de-fanatizată e-un semn de civilitate – oricum, efectul asupra tonusului echipei rămâne considerabil. Nu numai de asta am pierdut, dar şi asta contează. Dincolo de sumedenia de considerente savante şi de reproşuri promovate imperativ de presă, eu m-aş întoarce la o veche şi simplă zicală a tribunelor: „arată-mi cum pasezi şi-ţi spun cât fotbal ştii”. La Bosfor, am mai legat câte ceva, la Bucureşti, mai nimic. Şi când, de regulă, a doua pasă e ratată, nu poţi emite pretenţii de calificare la un Campionat Mondial. Ce să faci acolo? Acurateţea pasei în regim de viteză, element fundamental în construcţia jocului, pretinde nu numai abilităţi şi deprinderi tehnice ale executantului, ci şi necesarul aport al coechipierului (demarcarea – la rândul ei determinată de intuiţie, angajament, experienţă...).

Banala pasă conţine „in nuce” întreaga filosofie a jocului. Noi vrem să ne dăm doctoratul la Mondiale fără bacalaureatul la Săftica, întârziat din pricina corigenţei la o materie de abecedar: pasa. Mă tem că n-o să ţină.