Mircea Radu IACOBAN

Albumul ”Dimitrie Loghin” (Editura ”Mușatinii”, Suceava, 2012) este, înainte de orice, un rod al devoțiunii. Devoțiune filială, a discipolilor, a prietenilor, a tuturor celor ce știu și înțeleg să prețuiască valorile autentice, oricât de pitite geografic într-un colțdepărtat de țară și tăinuite de modestia funciară a artistului. Meritele consistentului op (260 de pagini în format mare, hârtie cretată, legătorie în, probabil, pelior, text bilingv, reproduceri onorabil printate) sunt, desigur, și altele decât cele pur sentimentale, tezaurizate în gestul dnei Viorela Victoria Braicu, fiica artistului plastic Dimitrie Loghin, dispărut în 1982 (…”După douăzeci de ani” suna titlul nuvelei lui Dumas-tatăl).

În primul rând este vorba de un album alcătuit după toate regulile genului, ba chiar depășind obișnuințele, cu un sumar bogat și bine structurat: mai întâi o privire analitică datorată reputatului critic ieșean Valentin Ciucă, care așază ”pictorul Bucovinei” printre practicanții ”impresionismului temperat”, apoi capitole consacrate biografiei, documentelor, consemnărilor în presă, mărturiilor foștilor elevi, impresiilor din caietele de expoziție, istoriei unor lucrări – totul generos ilustrat cu reproduceri ale unor lucrări realmente surprinzătoare și pentru marele public, dar și pentru cei familiarizați cu lumea plasticii, cu creația lui Loghin chiar, puțin cunoscută în ansamblul său și abia acum cu adevărat revelatoare prin complexitate, profunzime, sinceritate. Când vine vorba despre originile artistului, mărturiile din album (”actele vorbește!”) pomenesc despre părinți ba ”agricultori”, ba ”cultivatori”; nu văd de ce am ocoli termenul exact, adică acela de țărani. Țărani bucovineni, de la care Dumitru Loghin din Botești-Horodniceni a moștenit buna-cuviință, temeinicia în lucru, iubirea de țară (nu mă feresc de formulări răspicate, pe cât de abrupte și aparent demonetizate, pe atât de necesare în regăsirea ființei noastre naționale, rătăcită într-un hățișeuropean crud și la propriu, și la figurat).

I-am fost elev la Liceul din Suceava. Colegul meu de bancă se numea Ion Grigore, valorosul pictor de azi, care și-a întrezărit talentul și vocația tocmai în orele de desen predate de Loghin, acel domn distins, sobru, deloc expansiv, blând, cu privirea încărcată de o anume tristețe, transmisă constant majorității personajelor portretizate. Și fiindcă veni vorba: aici pare a se afla o ”cheie” scăpată vigilenței cenzorilor vremii, care, culmea stupidității, abuzului și mărginirii, au interzis o expoziție a lui Dimitrie Loghin fiindcă li s-a părut prea apropiată imaginea ”capului de copil” dăltuit în lemn de… efigia regelui Mihai, așa cum apărea ea pe timbrele și monedele de altădată. Mult mai ”vinovată” ar fi arătat unui ochi cât de cât apt să deceleze subtilități ”dușmănoase” acea privire totdeauna tristă și resemnată cu care artistul și-a înzestrat chipurile portretizate, chiar atunci când, urmând comandamentele vremii, compozițiile s-ar fi cuvenit să exprime gongoricul ”elan revoluționar”, constant sugerat, după model sovietic, în plastica ”obsedantului deceniu”.

Interesant este că profesorul Loghin ne preda, în paralel, și desen tehnic. N-o făcea doar din obligație ”curriculară”, cum i-am zice azi. Simțeam că prețuiește acest exercițiu de rigoare, care, de altfel, i-a îngăduit construcții remarcabil organizate până și în peisajele în care accentul cădea pe irizări tremurate, prefigurate printre siluetele șterse ale sălciilor despletite. A iubit mult Bucovina și Suceava pictorul și sculptorul Loghin; albumul depune mărturie, atrăgând în același timp atenția asupra faptului că, dincolo de promovarea agresivă și tenace, aptă să genereze celebrități de moment, rămâne judecata timpului, care, iată, poate repune în drepturi creații nedrept marginalizate. Din acest punct de vedere, albumul se constituie într-un necesar gest reparator. Sigur, într-o lucrare de asemenea proporții, cu sute de semnături și zeci de reproduceri, se mai strecoară și mărunte scăpări (de pildă: aceeași lucrare altfel intitulată la pagini diferite, 33-191, 65-71, ori echivalențe discutabile în traducerea titlurilor – n-așcred că obor = market ș.a.), dar, în ansamblu, ne aflăm în fața unui eveniment editorial care se cuvine salutat cu prețuire și respect.

O amintire: profesorul nostru nu găsea lemn de tei pentru sculpturi și apela la elevi. Parcă văd, scrise pe tablă, cifrele dimensiunilor dorite. Ruga pe cei care i-ar fi putut furniza, contra cost, materia primă, să-i dea un semn. Numai că pădurile Bucovinei se întrupează din brazi, molizi, carpeni, fagi… Solicitarea mereu rămasă fără răspuns o reitera periodic. După absolvire și după eșecul la admiterea de la Medicină, am lucrat un an de zile ca paznic de noapte la depozitul de bușteni din Gara Ițcani, unde se aduceau trunchiuri cu căruțele și se fura cu vagonul. Transporturile sosite în miez de noapte le recepționa paznicul. Cu gândul la rugămintea profesorului, am tot așteptat să apară vreun tei. Nu s-a întâmplat niciodată. N-a fost să fie.