Mircea Radu IACOBAN

Odată, de mult, prima mea Dacie și-a înfundat amarnic jigloarele, după care și-a „împușcat” platinele, într-o pustietate sub Giumalău. Intrasem pe la Valea Putnei, urma să ajung la un canton ce ținea de Ocolul Pojorâta și m-am poticnit tocmai la răscrucea vegheată de indicatorul „Drum forestier Iacoban”. Deși se însera și nu mai aveam putere să tot suflu în jigloare, nu m-am alarmat: eram, ca să zic așa, acasă, m-o ajuta cumva râul, ramul. A trecut, până la urmă, un camion cu bușteni – ultimul, că era vineri seara.

Mi-am zis că-l impresionez pe șofer spunându-i că un Iacoban a rămas în pană pe drumul Iacoban. De remorcat, m-a remorcat, nu înainte de a întreba suspicios și morocănos „nă-i fi și dumneata unul de-ăia cu retrocedările.” Poftim, numai la asta nu mă gândisem! Într-adevăr, cam pe aici era zona-vatră a unei familii pe cât de vechi, pe atât de modestă în performanțele ascensiunii sociale. Să zicem c-a dat doi deputați: pe Ion Iacoban în perioada interbelică și pe subsemnatul... postbelic, când Parlamentul numai Parlament nu era. Singura prestație a deputatului Ion Iacoban rămasă în cronici (vezi „Discursuri parlamentare”, Iași, 1996, p. 367) a constat în următoarea întrebare, pusă în plen la 28 mai 1930: „Domnule Cuza, vă rog să-mi spuneți cu ce se deosebește alcoolul produs de jidani de alcoolul produs de creștini?” (cum bănuiți, polemiza cu antisemitul A.C. Cuza).

Cel de al doilea parlamentar Iacoban n-a izbutit decât să... tacă: nici un cuvințel de-a lungul a două legislaturi. Ceea ce azi, evident, pare reproșabil; în anii `70, purta alte semnificații – vorba lui Grigore Vieru: ”Să taci atunci, tot în limba ta.” Un Toader Iacoban a fost primar la Vatra Dornei în 1840. Cel mai vechi document în care am găsit menționat numele familiei, din sec. XVII, este semnat de „Gherasim Pindelea, vornic”. Vorba vine Pindelea, fiindcă, de fapt, vornicul își scria numele de familie cu z în loc de n, fără ca asta să-i pară... atentat la bunele moravuri.

Adevărata vatră a familiei Iacoban nu poate fi alta decât aceea din Țara Dornelor, marcată semnificativ prin toponimicul Iacobeni. De pe acolo vor fi pornit, spre a se risipi în lume, ajungând, precum bunicul meu Haralambie, tocmai în Lumea Nouă. Emigrantul n-a izbutit nici acolo cine știe ce, câtă vreme i-am aflat cu greu mormântul în parcela săracilor dintr-un cimitir canadian (Montreal, 2003). Dacă intri pe Google, găsești menționat actorul Radu Iacoban, un Sorin Iacoban, consilier municipal la Iași, un Const. Iacoban, ce se bate pentru șefia PSD Neamț, o Elena Iacoban, care se străduieşte să facă prozeliți pentru baptiști, un Nicușor I., proprietar de întreprindere mică la Cajvana (zero lei patrimoniu, zero cifră de afaceri...), o cercetătoare dr. Carmen I., un Ilie, văr drept, mort de curând, ctitor de săli de sport pe la Darabani - și tot așa înainte, nimic realmente performant. Totuși, o surpriză: peste 600 de Iacobani în listele de la „Radaris Comprehensive People”, apoi cinci familii Iacoban în SUA și şase în Canada (de toate fiind desigur vinovat bunicul Haralambie Iacoban, devenit, peste ocean, în SUA și Canada, Harry Jakob – asta, după ce a făcut 11 copii la Comănești - Suceava!).

Fără a purta un nume prea răspândit în România, familia a „puit”, s-a răspândit, s-a desprins de matricea montană, s-a emancipat, ieșind dintr-un ruralism încăpățânat (taică-meu a făcut Facultatea de Drept îmbrăcat în costum național bucovinean), fără a înscrie cine știe ce mari isprăvi în cronici și-n toponimie mai mari decât... „drumul forestier Iacoban”. Cu mare bucurie aștept corecturi și, mai ales, completări: poate, cine știe, pe aiurea s-or afla și alte temeiuri, purtătoare de concluzii mai optimiste. Deocamdată, surprizele tot din istorie vin.

În nr. 100 al revistei „Dacia Literară”, cercetătorul Anghel Popa publică articolul „O enigmă a Societății Academice Junimea din Cernăuți – Ion Iacoban”. Era student la Drept, dimpreună cu alți mulți bucovineni proveniți din perimetru Humor - Dorna, „Junimea” fiind o Societate studențească exclusivistă, de mare prestigiu. I.I. i-a ajuns președinte de două ori, în 1920 și 1922. Articolul, consistent și documentat, se încheie cu fraza „Nu știm nimic despre viața și activitatea lui ulterioară, care s-a topit în fluviul vâscos al lumii interbelice.” Ei bine, știm noi: același Ion Iacoban va ajunge, în 1930, deputat în Parlamentul României.