Cătălin MIHULEAC

Descopăr deseori calificativele „talentat”, „foarte talentat” sau chiar „genial” atribuite actorilor, instrumentiştilor de muzică simfonică, regizorilor de teatru ori film ş.a..

Cred că ele sunt atribuite nemeritat. Un violonist dintr-un cvartet de coarde, de exemplu, poate fi un foarte bun instrumentist, dar nu şi un artist genial. Geniul aparţine compozitorului, în al cărui cap a sunat pentru prima oară muzica, iar apoi a petrecut zile şi nopţi cu foile albe în faţă, în chinurile cerute de creaţie.

De asemenea, actorii interpretează şi ei nişte roluri pe care le primesc scrise de-a gata şi le învaţă pe de rost. Ei intră în pielea personajelor şi o fac mai mult sau mai puţin inspirat, dar geniul aparţine celui care a scris piesa de teatru sau romanul după care a fost turnat film. În capul şi în sufletul acestuia, nu în ale actorului, s-au născut personajele.

Nici regizorul care pune în scenă o piesă de Shakespeare, Beckett sau Caragiale nu are suficiente merite pentru a fi înregistrat în rândurile talentelor. Chiar dacă montarea sa se îndepărtează oricât de mult de la textul de bază (am văzut cândva „O scrisoare pierdută”, unde scrisoarea buclucaşă vine pe fax), baza rămâne textul scris de autor.

Pe vremea când cochetam cu teatrul, am scris o piesă de mare succes, jucată în mai bine de 100 de spectacole, într-un oraş ardelean cu tradiţie dramatică. Afişul de la premiera acelei piese îl ţin şi acum pe un perete al camerei mele şi mă mândresc cu el, fiindcă piesa a fost selecţionată la „FestCo” (Festivalul de comedie românească).

La un moment dat, auzind că piesa încă se joacă, am făcut pe neve o vizită în oraşul respectiv. La punctele publicitare cheie, afişul piesei mele era încă prezent. L-am citit cu atenţie şi am văzut că totul era la locul lui. Distribuţia era scrisă citeţ, numele regizorului şi scenografului la fel...

Un singur nume lipsea de pe afiş: al meu. Al autorului. Al celui care a stat cu foile albe în faţă.