Mircea Radu IACOBAN

Scriu în preziua meciului cu Luxemburg, de care constat că am început să ne temem de-a binelea! Bune zile am ajuns! Hai să ne consolăm cu amintiri. Am văzut la lucru câţiva dintre marii aşi ai balonului, pe care lumea fotbalului n-are cum să-i uite. Pe Petschowschi l-am urmărit doar în ultimul său meci („Steagul Roşu” Braşov - UTA, 3-1), dar posed mai toate dintre (puţinele) filmuleţe în care Peci vrăjeşte mingea. Aş zice că juca fără „fiorituri” (aici, maestrul rămânând Dobrin) şi nu excela numaidecât prin dribliguri, cât prin ştiinţa fentei. Schiţa începutul unei mişcări înşelătoare, mutându-şi rapid centru de greutate al corpului, apoi „tăia” brusc acţiunea şi adversarul, dus de fentă, încremenea pe picior greşit. Marele lui atu aş spune că au fost preluările: ori de unde şi oricum îi venea mingea, se pricepea s-o domolească, după care fie că fenta, fie că şuta zdravăn, la fel de precis şi cu stângul, şi cu dreptul.

Ozon, care declara că „am învăţat fotbalul la mahala, nu după cărţile de planificare a antrenamentelor”, te năucea pe spaţii mici; de altfel, despre el se spunea (cu tâlc) c-ar putea dribla şi printre sticlele dintr-o ladă de bere. Lui Dobrin i-am urmărit unul dintre primele meciuri la Naţională (1967) la faţa locului. Meciul de la Zűrich a fost dezastruos, dar „gâscanul” a înscris singurul gol românesc şutând slab şi... excelent plasat, după un dribling cu care şi-a lăsat adversarul mască. Nu degeaba selecţionerul nemţilor, Jupp Derwall, avea să declare că nu cunoaşte „decât doi stăpâni ai balonului – Pele şi Dobrin”.

Gh. Constantin, crăcănat, cu platfus, lipsit de viteză, dribla larg şi aparent previzibil. Odată, i-a trecut mingea printre picioare lui Petchowschi; arădeanul s-a oprit pentru a-i strânge mâna! Ceea ce m-a impresionat totdeauna la Constantin n-a fost numaidecât driblingul lui de tip „faceţi unu / faceţi doi”, cât curăţia şi precizia paselor, plus nemila şuturilor (evident, dacă putem să uităm ratările celor două penaltiuri de la Olimpiadă).

Despre Hagi, ce-ar fi de zis? Driblingul cu care l-a trimis după ţigări pe Roberto Carlos în Supercupa Europei nu îngăduie comentarii. Erau mişcări elaborate, muncite, asezonate cu stropul de imaginaţie şi inspiraţie cerut de moment; oricum, pentru situaţia cutare, avea pregătită rezolvarea cutare. Cine şi-l mai aminteşte pe Avasilichioae (mic de statură, cu tricoul atârnându-i ca o fustă, până aproape de genunchi) ştie că a mai funcţionat o modalitate de păcălire spectaculoasă a adversarului: driblingul... pe sub inamic. Dacă fotbalul s-o fi jucând la nivelul mării, atunci Avasilichioae îl practica submers; când îi ieşea năzbâtia prin iarbă, răsplata nu era numaidecât continuarea fazei, cât hazul dezlănţuit al tribunelor.

Aflăm grăunţe din întreaga semănătură a driblingului în evoluţiile „puricelui” Messi. Puştiul mărunţel şi firav (39 kg, 1,47 m înălţime la 13 ani!) a fost remarcat de ochiul exersat al scouterului Rexah, cel care l-a descoperit şi pe Maradona, intuind capacitatea de inovare a „puricelui” ce avea să ducă driblingul, dacă nu chiar fotbalul, într-o nouă vârstă. De fapt, am putea vorbi chiar despre marginalizarea procedeului clasic, fiindcă Messi ori nu driblează, ori ochiul nostru n-are cum să înregistreze cum şi când o face. Arma lui pare să fie alta: devierea fulgerătoare. L-am urmărit pe viu toamna trecută, la Barcelona, într-un meci (slab) din campionatul Spaniei. A marcat singurul gol al jocului într-o fază pe care pur şi simplu n-am putut-o urmări cum se cuvine decât seara, când s-a reluat cu încetinitorul, la tv. Cum am mai scris, cred că până la urmă i-am dibuit şpilul: îşi leagă mingea de gheată cu nailon pescăresc de 0,35. Sincer, altă explicaţie nu văd.