Cătălin MIHULEAC

Există locuri pe care ne dorim cu ardoare să le parcurgem liniştit cu pasul, dar când în fine o facem, o puternică dezamăgire ia locul satisfacţiei mult aşteptate. Cunoaştem cu toţii acest gust al dezamăgirii, pe care eu l-am simţit din plin săptămâna trecută, în cimitirul Père Lachaise din Paris, unde visam de ani şi ani să mă plimb, pe un traseu pe care inima, doar ea, dictatoarea, îl stabilise. Mormintele celor care mi-au făcut viaţa mai frumoasă: Oscar Wilde, Chopin, Enescu, Delacroix, Gilbert Becaud, Yves Montand alături de Simone Signoret… Poate şi oleacă de Balzac, dar destul de oleacă…

Cu părere sinceră de rău o spun, dar ceea ce am văzut a fost doar un fel de vânătoare de autografe. Turişti cu hărţi în mână - în frunte cu japonezii pe care nici sfârşitul lumii nu pare capabil să îi ţină acasă - căutând amplasamentele mormintelor, doar pentru satisfacţia de a se trage în poză, deasupra locurilor unde muritori celebri nu au chip să se odihnească.

Taca-taca, taca-taca… aparatele răpăie ca nişte cuiburi de mitraliere, ciuruind fără îndurare somnurile de veci. Pe feţele deseori stupide ale turiştilor, devine lizibil regretul că mâinile scheletice nu pot ieşi din pământ, ca să le semneze în carneţelele de autografe <cu simpatie pentru micuţa japoneză Hai-fa-n-fân>. Firesc, locul de veci al recent răposatei actriţe Annie Girardot este cel mai expus vânătorii de fotografii şi de autografe. Dar nici Jim Morrison, liderul formaţiei Doors, nu are timp să se plictisească…

Monumentul funerar al lui Oscar Wilde îl reprezintă pe scriitor deplasându-se în felul său reprezentativ, adică în zbor. În piatra monumentului, iubitorii artei sale au scrijelit cu recunoştinţă câteva superbe vorbe de duh ce-i aparţin, pe care le-am recitit cu plăcere. <Pot rezista la orice, mai puţin la tentaţii> sau <La controlul vamal, nu am nimic de declarat, cu excepţia geniului meu> sunt doar două dintre ele. 

Ce păcat că japonezii nu stau mai mult pe acasă…