Cătălin MIHULEAC

Papa Paul al Il-lea a mai parcurs o etapă spre a dobândi calitatea de sfânt cu acte în regulă, dar se aud voci destul de groase din lumea medicală, care susţin că minunea atribuită lui e puţin cusută cu aţă albă.

Se ştie, călugăriţa franceză Marie Simon Pierre pretinde că, prin rugăciuni constante spre fostul papă, s-a vindecat de „Parkinson”, boală cu care a fost diagnosticată în 2001, la vârsta de 40 de ani. Dar poate cineva băga mâna în foc că suferinţa ei putea fi etichetată taman „Parkinson”, cunoscându-se că maladia are simptome incipiente înşelătoare şi, în plus, este semnalată îndeobşte la vârste înaintate ? Şi chiar „Parkinson” să fie, cine ştie dacă nu e vorba doar de calmarea unor simptome, urmare a tratamentului medicamentos, nicidecum de o vindecare sută la sută. Altfel spus, garantează cineva că boala nu va recidiva, pălind din nou ?

Intervine însă un alt lucru important: Papa însuşi a suferit de „Parkinson”, maladie care l-a degradat fizic până la un prag umilitor. Dacă era atâta de forţos, nu s-ar fi vindecat oare el însuşi ?

Mă rog, cert e că Papa Paul al II-lea îşi urmează parcursul spre calitatea de sfânt, după o birocraţie care seamănă puţin cu înmatricularea unui autoturism de lux. Eu cred că alta e ideea, pe care s-ar cuveni insistat: cât timp a fost viu, omul ăsta a oferit o pildă de bunătate şi toleranţă lumii întregi, astfel că nu mai era nevoie de nici o „minune” pusă în traista sa, pentru a fi catalogat sfânt. Deoarece l-a iertat pe cel care l-a împuşcat, deoarece a intrat într-o sinagogă şi s-a rugat alături de evrei, papa ne-a arătat tuturor că e un sfânt, cu o aură deasupra capului cât un foc de artificii. Aşadar, chiar nu mai avea nevoie de un certificat de înmatriculare, eliberat de biroul „sfinţi” de la Vatican.

Revenind la călugăriţa „vindecată”, cu un lucru sunt cu totul de acord: căile bolilor rămân încâlcite, cu tot efortul medicinei de a le descifra. Se ştie, cea mai modernă clinică de chirurgie din Moldova poartă numele reputatului profesor George Georgescu, „tăticul infarctelor”. Ceea ce nu l-a împiedicat pe savant să răposeze, acum câţiva ani, tocmai în urma unui infarct.