Mircea Radu IACOBAN

Incredibil şi imposibil: mâine împlinesc 70 de ani! Nu ştiu cum de s-a putut întâmpla aşa ceva – probabil, n-am fost destul de atent. De vină o fi şi faptul că prea m-am grăbit în toate: am fost cel mai tânăr director de editură, cel mai tânăr director de Teatru Naţional ş.m.a.; iată că timpul a restabilit echilibrul şi, cum se vede, m-a ajuns din urmă. Bunii prieteni Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, au urcat, solemn şi înţelepţeşte, în bronzul statuilor, în vreme ce subsemnatul încă mai trudeşte cu pana, de parcă nu i-ar fi ajuns cei 55 de ani scurşi de la debut!
Am năşit în viaţa mea destule: reviste, edituri, teatre (vi-l amintiţi pe cel de la Suceava?), Case ale Scriitorilor, colecţii, muzee, gazete, serii de emisiuni (apropo: nu rataţi emisiunea mea despre destinul cărţii, care, până nu de mult, se curma la Fabrica de mucava de la Molid – TVR3, 27 februarie, între orele 12-13: nu ştiţi ce câştigaţi!)... ziceam c-am năşit destule – las’ să-o mai facă şi alţii. Nu că m-ar fi răpus osteneala, dar bucuria ctitoririi n-ajunge nici la jumătatea celei de ieri, când trebuia să vâsleşti trudnic contra curentului, să semnalizezi într-o direcţie şi s-o coteşti în cealaltă, orice izbândă, cât de modestă, echivalând cu o mini-victorie împotriva sistemului osificat şi încremenit. Acum, dacă-s bani, (şi nu-s!) deschizi o tiparniţă şi-ntr-un colţ al Căii Lactee!...
Încep să mă împresoare tot mai strâns amintirile. Încă n-am răgaz să le dezghioc pe toate, nici să le selectez pe cele care merită virtual retrăite. Efrem Sirul spunea că „Plăcută este amintirea relelor ce au trecut”. Aş! Piară naibii în uitare! Dacă privesc înapoi fără „ira et studio”, constat că am avut parte din belşug şi de onoruri şi de hulă, şi de dragoste, şi de ură, am fost şi parlamentar şi şomer, am colecţionat sumedenie de premii şi distincţii, dimpreună cu şuturi şi destituirile adiacente, am fost şi corespondent de front în mizeria tranşeelor de la Nistru, şi drumeţ fericit prin depărtate cotloane ale lumii, aşa că nu ştiu la ce noutate m-aş mai putea aştepta de acum înainte, la vârsta senectuţii.
Sigur că de-ar fi s-o iau de la capăt, multe le-aş face aidoma, multe altfel, şi mai multe deloc. Numai că nu-s stăpânul inelelor! Am lucrat 9 ani în gazetărie, 10 ani am fost director de editură, 11 ani director de Teatru Naţional, 12 ani director la „Luceafărul”. 9,10,11,12...e limpede, urmează pârdalnica de cifră 13! O interpretez ca fiindu-mi dată drept ultim termen să mă hotărăsc la ce ponton acostez definitiv (proză, teatru, scenariu de film) spre a izbuti performanţa cu care, sunt sigur, am rămas dator. Poate c-ar fi ceva modeste semne, dar primii 4 ani din cei 13 s-au şi scurs! Crudă şi întristătoare este observaţia lui Seneca: „O parte din timp ne este răpită, alta ne este sustrasă, alta se scurge. Dar cea mai urâtă pierdere este aceea datorată neglijenţei. Şi dacă vei voi să bagi de seamă, vei vedea că partea cea mai mare a vieţii noastre o pierdem făcând ce nu trebuie, nefăcând nimic, făcând altceva.”
N-avem cui cere daune, decât nouă înşine, aşa că nu rămâne decât soluţia palmelor în oglindă. La 70 de ani, spusele lui Seneca le receptezi cu acută, întristătoare şi inutilă revoltă: aşa a fost să fie, dar se putea şi altfel. Se spune (observaţi disocierea!) că bătrânii au doar amintiri, iar vârstnicii, proiecte. Nu ştiu cum se face, dar am şi de unele, şi de altele. Oi fi, atipic, un... bătrân vârstnic!