Cătălin MIHULEAC

Când mă uitam, acum câţiva ani, la meciurile echipei naţionale de fotbal, nu reuşeam în ruptul capului să-mi explic gradul de general al antrenorului Iordănescu; grad căpătat după o logică bolnavă, ce confundă mingea cu mitraliera. De ce i s-a făcut cadou omului ăstuia o ţoală militară, şi încă una cu vipuşcă? A apărat el ţara de vreun cotropitor? Întrucât consider acest prim rang ofiţeresc drept o gravă ofensă adusă militarilor ruginiţi în marşuri, instrucţie şi disciplină, aştept ziua în care proprietarul o să-l returneze, cu scuzele de rigoare.
Totodată, continuându-mi studiul de caz, am constatat că nea generalu’ e şi un dansator de frenci-cancan ortodox, confundându-l pe Dumnezeu cu contabilul care-i ţine socoata milioanelor sale de euro.
Pe marginea terenului, înainte şi în timpul meciului, omul sfărma rugăciunile între dinţi, le mesteca şi le făcea balonaşe, pentru a le sparge ca pe ciungă, în final, cu un sunet leşinat. Între noi fie vorba: banca de rezerve a unei echipe de fotbal e şi un loc potrivit pentru rugăciune...
După o vreme, ambiţiilor sale umflându-li-se penajul, l-am privit stupefiat cum cu o jumătate de pupătoare mozolea icoanele, iar cu cealaltă jumătate ştampila harbujeii faciali ai lui Adrian Năstase.
Măi frate, ce trecere abruptă! Dar aşa-i intrarea în politică, nu se poate fără sacrificii.
Din aceste motive, mi-am zis că particip la un eveniment istoric atunci când, în sfârşit, copiind soarta statuilor sovietice de care era plină ţara, şi nea Puiu Iordănescu - simbol durabil al deşertului cerebral - ne-a făcut plăcerea de a se prăbuşi.
Dar, de-un timp, nea Puiu şi-a refăcut apariţia, aşezându-se într-un fotoliu de senator, de unde tocmai se ridicase unul care-şi încheiase treburile. Mi-am zis că e ceva efemer, dar acum îl văd din nou anunţat pe listele de contractări ale Senatului, alături de alţi fotbalişti, tenismeni, actori şi rapsozi.
Ştiţi, n-are rost să mă ascund îndărătul vreunei metafore: tot mai des, mi-e ruşine că trăiesc în ţara asta.