Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa creştină. Lumânarea este simbolul vieţii veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.

Lumânarea este o jertfa adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă şi mai igienică întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos.

Lumânările sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viaţa omului: botez, cununie, moarte.
La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.

La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa.

La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte la Altar; el ţine o lumânare în mână şi după ce a primit Sfânta împărtăşanie, o pune în sfeşnic. Prin aceasta credinciosul mărturiseşte că este fiu al luminii lui Hristos.

 

Lumânarea şi lumina în general

În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam" (Levitic 30:8).
Însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă lumina pe altarul său: «Şi a grăit Domnul cu Moise si a zis: „Porunceşte fiilor lui Israel să-ti aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit"» (Levitic 24:1-2).
În vremea persecuţiilor, spre a fi apăraţi, creştinii se strângeau la rugăciuni şi slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul 4, lumânările au continuat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate, ele încep să aibă acum şi un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie, cât şi la slujbele funebre, la sărbătorile sfinţilor, la cinstirea relicvelor sfinte ş.a.m.d.

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este „punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană" (Berdiaev).
Lumina lumânărilor ca şi mireasma tămâiei este o expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. Această credinţă o ilustrează poetul nostru George Coşbuc în poemul „Moartea lui Fulger". Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăţia lumii de dincolo.

Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalm35:2). Lumina este un atribut al divinităţii şi totodată o condiţie a vieţii.
Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului şi al necredinţei: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi"(Isaia 9:1); „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit" (Isaia 60:1). Mântuitorul însuşi se numeşte pe Sine lumină: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric" (Ioan 12:46).

Lumânările sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai multe braţe, fiecare cu simbolismul lor. Sfeşnicul cu un braţ ce poartă o lumină mare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi. Sfeşnicul cu două braţe (dikirion) semnifică prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos (om adevărat şi Dumnezeu adevărat).
Sfeşnicul cu trei lumânări (trikirion) este simbolul Sfintei Treimi. Sfeşnicele cu şapte lumânări închipuie cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Sfeşnicul cu douăsprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Piciorul sfeşnicului este şi el un simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizând stâlpul de foc care i-a condus pe evrei atunci când au fugit din Egipt. Altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise.
Sfântul Simeon al Tesalonicului arată semnificaţia luminilor din Sfânta Biserică comparându-le cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul Bisericii, în formă de cerc cu lumini, spune că închipuie „tăria cerului şi planetele". în timpul sfintelor slujbe şi la Sfânta Liturghie se aprind sfeşnice.
La Proscomidiar se aprind Sfeşnice cu o lumânare. Pe Sfânta Masă se aşază două sau trei sfeşnice cu una sau mai multe lumânări. In dreptul icoanelor împărăteşti, pe soleie, stau sfeşnicele mari împărăteşti în care ard una sau mai multe lumânări, în timpul Liturghiei. (Preotul Ioan)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Lumânarea, ca simbol.

Comentarii