Cătălin MIHULEAC

Regnul politic românesc nu ratează nici o mondenitate înscrisă în calendarul electoral creştin-ortodox. Când calendarul dă semnalul, candidaţi la preşedinţie, şefi de partide şi alţii mai mititei încalecă în şaua gipanelor, iar somnul lui Ştefan cel Mare şi oleacă Sfânt e tulburat de sunetul ca de măciucă al girofarului. La miez de august, e timpul ca Sfânta Maria să se bucure de întreaga atenţie prezidenţială, guvernamentală şi parlamentară; pentru ca, în toamnă, Sfânta Parascheva să-şi tragă şi ea, săraca, partea de pupincurism, de care bucuroasă s-ar lipsi, dacă ar avea posibilitatea.
Se constată că nu-i uşoară meseria de sfânt, în ziua de azi. Pentru a o practica, îţi trebuie multe, începând cu un psihic de oţel, ca să suporţi întregul bâlci preelectoral, desfăşurat chipurile în numele tău. Dacă eşti un sfânt cu simţul umorului, îţi vine ceva mai uşor, pentru că, în acest caz, poţi savura, în deplina largheţe a zâmbetului, spectacolul unor pelerini, cu doctrina de partid ţinându-le loc de carte de rugăciuni, stropiţi de sus până jos cu agheazmă marca „Givenchy”.
Pe mine altceva mă nedumereşte: când te ştii cu un muscoi cât cioara pe căciulă, în biserică n-ar trebui să te simţi taman în largul tău. Şi nu mă refer doar la şocul trecerii de la feţele mâzgălite ale gagicilor de partid la chipul pur al Fecioarei Maria; ci şi la faptul că, din icoane, anumiţi sfinţi îţi adresează priviri pline de semnificaţie, uneori ameninţătoare de-a dreptul. Eu să fiu de exemplu în locul lui Tăriceanu, Cioroianu sau Boureanu – tustrei terminaţi în „anu” -, n-aş intra în biserică fără body-guarzi, de teamă ca Sfântul Gheorghe să nu facă vreo confuzie din cauza surmenajului şi să mă înţepe cu suliţoiul, luându-mă drept vreun balaure.
Se vorbeşte că, într-o guvernare anterioară, aşa a fost ciuruit Octav Cozmâncă, săracul, pe care Sfântului Gheorghe l-a luat drept balaure. Norocul lui Cozmâncă a fost că dumnealui are, cum bine ştim, un strat protector adipos, cu calităţi de vestă antiglonţ şi de vestă antisuliţă.