Cătălin MIHULEAC

Taxa de poluare are totuşi o noimă, gândindu-ne că maşinile împroaşcă în atmosferă otrava noxelor; dar poate că mai indicată ar fi fost perceperea unei taxe de poluare auto sonoră (TPAS). E logic deoarece, în general, cu cât automobilul e mai forţos, mai bengos şi mai lucios, cu atât mai insuportabilă îi este otrava decibelică.
Pe bulevarde, trec lasciv, mişcând provocator din crupe, limuzine umplute cu puştani de bani gata, necopţi la vârstă sau doar la minte. Considerând că ceilalţi participanţi la trafic - şoferi şi pietoni - nu deţin suficiente cunoştinţe muzicale, îi culturalizează forţat, din mersul lor agale pe patru roţi.
E ca un fel de post tv „Taraf”, difuzat însă doar stradal, unde toată floarea guţilor, a florin-salamilor, a adrienilor de la Vâlcea sau de la Pocreaca – să trăiască cine i-a transferat din piaţa agro-alimentară în cea muzicală! - se contopesc într-un cocteil care-ţi înnoadă nervii încă zdraveni, vârându-i în vârtejul cel mai adânc. „Le-am spus la duşmanii mei/ Să ia harta după ei/ Că s-au rătăcit mereu/ Şi s-au pierdut pe traseu!” Brusc simt că am nevoie de o hartă, devenind şi eu duşman de ultimă oră al guristului.
Poliţiştii le fac cu ochiul şi le zâmbesc maşinilor muzicale, în vreme ce extremistul din tine visează la un Ku-Klux Klan muzical, însărcinat să scurteze gâtlejurile din care provin vocile care ne înnegresc viaţa. Doar arareori, vijelia din laringele lui Vali e acoperită de duduitul muzicii house, provenită din limuzinele tinerilor ce ştiu că-n viaţă cine răcneşte mai tare are mai mult succes. Ah, stradă, stradă... prea mulţi şi cu prea multă lejeritate profită de democraţia asfaltului tău!
Dar ştiţi ce este revoltător? Că dacă eu m-aş plimba în maşină cu Eric Clapton, Bob Dylan, Vangelis sau clasicii Beethoven şi Rachmaninov daţi la maximum, poliţistul m-ar amenda fără ezitare de mi-ar sări pălăria de pe scăfârlie, muştruluindu-mă în plus că aşa ceva nu se face, stimate conducător auto, unde ne trezim?!