Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În revista „Spiritul critic” (nr. 2/26, aprilie, 2009) se publică un articol semnat de Mihai Merticaru şi intitulat „Celebru peste hotare, ignorat în ţara-i de baştină: Const. Virgil Gheorghiu”. După necesarele precizări de ordin biografic, se citează dintr-o scrisoare semnată de Mircea Eliade: „Consider <Ora 25> una din cele mai mai mari cărţi ale generaţiei noastre din toate ţările.” Se fac, apoi, referiri la ediţia românească a celebrului roman (Ed. Omegapress, 1991), reproducându-se, din prefaţă, afirmaţia că “manuscrisul original ar fi dispărut pe undeva prin America”.
N-a dispărut în nici o Americă.
Se află în România şi-n posesia mea.
Aşa cum bine se ştie, cel mai cunoscut roman românesc peste hotare a fost (şi încă mai este) „Ora 25”. Cartea a avut ciudata soartă de a deveni best-seller postbelic în străinătate, fără a fi fost tipărită şi în ţara de origine a autorului! Editată pretutindeni şi-ntr-o mulţime de limbi, cartea a stat şi la baza unui cunoscut film artistic american, în care rolurile principale au fost strălucit interpretate de Anthony Quinn şi Virna Lisi. În general, cam asta se ştie despre faimosul roman „Ora 25”. Publicul larg nu cunoaşte faptul că receptarea entuziastă a fost urmată, repede, de contestări brutale – venite nu din partea criticii franceze, ci, conform tradiţiei… din aceea a românilor. Mai întâi, a celor din exil. Acelaşi Mircea Eliade, ce saluta atât de călduros apariţia romanului, ajunge să-l declare pe C.V. Gheorghiu, un… impostor! Cioran, la fel.
Romanul apăruse la Paris în 1949, tradus de Monica Lovinescu. În anul următor, Monica pierde procesul intentat în legătură cu remunerarea traducerii. Litigiul afectează relaţii cu Gheorghiu, dar hotărâtoare pentru totala schimbare de atitudine a exilului va fi acuza (discutabilă) de antisemitism, susţinută printr-o zgomotoasă campanie de presă şi bazată pe fragmente din cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului” (prefaţată de Arghezi). Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu contribuie substanţial la marginalizarea romancierului. Din spre ţară urmau să se adauge contestările datorate lui Marin Preda, C. Ungureanu , Mircea Zaciu ş.a. Mai puţin important s-a dovedit faptul că, în romanul „Ora 25”, toate ideologiile sunt egal criticate şi învinuite. Autorul nu vede nici comunismul, nici capitalismul drept căi ce ar duce la salvarea umanităţii, fiindcă europeanul n-ar avea de ales, de fapt, decât între două închisori. Iar „ora 25 ar fi prea târzie pentru mântuire”… În 1991, prin intermediul lui Aristide Buhoiu (care intenţiona o ediţie destinată românilor din America şi deja tratase cu autorul) i-am solicitat dlui Gheorghiu permisiunea de a tipări cartea în România, la Editura FFPress din Bucureşti. Am primit, repede, răspuns favorabil, urmat de un pachet conţinând manuscrisul. În acelaşi an 1991, o editură bucureşteană publică „Ora 25”, utilizând, cum se precizează în prefaţă „,atât manuscrisul original, cât şi versiunea franceză în care s-a tipărit cartea.” Mi-e foarte greu să bănuiesc ce au înţeles autorii prin „manuscrisul original”, câtă vreme dactilograma conţinând corecturi făcute cu mâna autorului o primisem din USA, iar în cele două convorbiri telefonice avute, C.V. Gheorghiu nu mi-a pomenit nici o clipă de eventualitatea altei editări în spaţiul românesc. Şi de ce ar fi fost necesară recurgerea la „versiunea franceză”, câtă vreme autorul însuşi tradusese cartea în limba română?. Am trimis în USA forma ultimă a textului, aşteptând încuviinţarea autorului pentru puţinele noastre intervenţii.
Dar C.V. Gheorghiu era grav bolnav şi, după puţină vreme, am aflat ştirea decesului. Ne-am zis că, în lipsa contractului editorial, am putea face uz de faxul în care Gheorghiu a scris cu mâna lui „d’accord, d’accord!” Ei bine, am găsit vechiul fax complet alb: literele se şterseseră definitiv; pur şi simplu nu ştiusem că astfel de documente se cuvin obligatoriu fixate şi dublate cu o copie xerox. Deci: autorul mort, faxul, şters, telefoanele, în vânt. După câteva săptămâni a venit şi decesul Editurii FFPress, apoi a murit Buhoiu. Am dat peste manuscris triind hârţoage vechi. Forma românească definitivă a celui mai citit roman românesc a ajuns să aibă... un singur cititor! Dar, cine ştie, poate, odată şi odată, i-o suna şi lui ceasul. Fie şi la ora 25!
