Mircea Radu IACOBAN

Două evenimente, aproape concomitente, readuc în atenţie un personaj controversat şi aburit de uitare: Mao Tzedun. Primul: la Beijing s-a anunţat moartea lui Mao Anqing, al doilea fiu al lui Mao cu prima sa soţie, executată de Guonmingdan în 1930.

Al doilea: la noi, a apărut, în traducere, cartea lui Maurice Meisner intitulată, simplu, „Mao” (Ed. Historia, 2008). Fiul lui Mao,  ajuns la vârsta de 84 de ani, figura pe statul de funcţiuni drept cercetător la un institut militar… deşi nu mai era de mult în deplinătatea facultăţilor mintale (pare-se, ca urmare a cruntelor bătăi suferite la Poliţia din Shanghai). Prima urmaşă a fondatorului Republicii Populare Chineze ar fi fost o fetiţă, abandonată într-o familie de  ţărani la începutul Marelui Marş şi niciodată regăsită. Un frate al răposatului Anqing, Mao Anyng, a fost ucis în războiul din Coreea. O fată, Li Na, a fost concepută cu a treia soţie, „sinistra” Jiang Qing, alta, Li Min, cu nevasta a doua. Cu una din fete (nu mai ştiu exact care) am dat mâna la o recepţie oferită la Beijing cu prilejul zilei de 1 octombrie, sărbătoarea lor naţională.

Am fost de mai multe ori în China şi de fiecare dată când întrebam despre descendenţii lui Mao primeam, ca supliment de răspuns, informaţia că, sigur, mai există şi alţi urmaşi decât cei „oficiali”, dat fiind că potentul  lider chinez a fericit sumedenie de femei, care, la rândul lor, au considerat o mare cinste să păstreze rodul onorantei atenţii prezidenţiale, cu utila prevedere de a nu-şi face publică isprava. Cartea lui Meisner nu mizează pe spectaculosul din viaţa de familie a liderului, ci, iavaş-iavaş, fără grabă, reconstituie meticulos o biografie situată dincolo de miraculos şi incredibil, obligându-ne să recunoaştem că, deşi am avea destule lecturi „la temă”, nu posedăm suficiente informaţii esenţiale în temeiul cărora să putem contura adevăratul portret al lui Mao Tzedun.

Ceea ce s-a publicat la noi insistă asupra jumătăţii a doua a vieţii lui Mao, arendată oricum istoriei recente şi, chiar numai prin asta, extrem de tentantă scriitoriceşte. Demne de tot interesul sunt cele două volume ale cărţii datorate medicului englez care l-a îngrijit pe Mao până la, inclusiv, depunerea în Mausoleu. Cercetarea lui Maurice Meisner pare a fi cartea cea mai completă, beneficiind de ultimele informaţii la zi (a apărut în 2007; la noi, în 2008) şi are meritul de a revizui şi aşeza la locul lor, fără ostentaţie, imagini şi teze superficial ori chiar incorect validate până acum, spre a rotunji cu deplină obiectivitate un portret viu chiar prin contradicţiile din care se înfiripă. Mao n-a fost un lumpen-revoluţionar incult, mărginit şi lesne manevrabil. Dimpotrivă: încă din tinereţe s-a afirmat ca un intelectual remarcabil, publicist de forţă, întemeietor de reviste şi autor al unor articole de răsunet. Gazetarul englez Snow, care i-a luat primul interviu, relatează că Mao „Lasă o senzaţie de forţă a destinului.”

Este omul care a întors pe dos esenţa marxismului, decretând rolul primordial al ţărănimii în revoluţie, şi nu al clasei muncitoare. L-a înfruntat pe Stalin. A condus uluitorul Mare Marş, l-a înfruntat pe Chang Kai shi, a unificat China. Marile erori de după 1949 le poate explica, până la un punct, înfoierea cultului personalităţii (pornit spontan, de jos, şi nu impus de sus, ca la noi), dar mai degrabă  confruntarea dură a teoriei cu realitatea. Inexistenţa soluţiilor imediate a dus la refugiul în utopie şi-n apelarea la soluţii aberante. Intelectualul Mao, gazetar şi scriitor, declara, în 1960, că „evident, cititul prea multor cărţi este dăunător”.

A iniţiat „Marele salt” – un eşec tragic, pe care şi l-a asumat: „S-a produs haos pe scară largă şi este vina mea.”  A înfometat ţara. A inventat şi a condus oribila „revoluţie culturală”, la finele căreia concluziona: „un dezastru; eu însumi n-am prevăzut că întreaga ţară va fi cuprinsă de harababură”. Un destin căruia i se potrivesc spusele lui Euripide: „Nu se poate numai bine sau numai rău, ci un amestec din amândouă”. Mao este direct responsabil de moartea a milioane de chinezi, dar şi de regăsirea de sine a acestui popor (popoare?), re-plasat într-o geografie în care fusese multă vreme absent. N-a fost scos din Mausoleu, portretul i-a rămas în Piaţa Tien An Men. Orientalii ştiu a vedea şi binele ce licăreşte dincolo de întunecimea răului.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Mao.

Comentarii