Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Gloria de care se bucură formaţia Beatles e una dintre cele mai mari nedreptăţi pe care le cunosc. Pe lângă marile grupuri rock, pletoşii din Liverpool nu-s decât patru semimanelişti care, ca să împrumut limba comentatorilor sportivi, cântă „ca în curtea şcolii”. Nişte melodioare simpluţe, a maxim cinci minute bucata, fiindcă băieţii erau grăbiţi, având lucruri importante la ordinea zilei, mai exact să se pipăie până la epuizare cu Yoko Ono şi cu Linda Eastman. Ea te iubeşte, ye-ye-ye, dansez numai cu ea, obladi-oblada, mi-a furat inima, zumbai-zumbai-la.
Din garderoba muzicală a beatleşilor se desprind câteva cântece frumuşele, de acord; dar nu vei găsi la ei piese laborioase, cu arhitectură perfectă, precum „Stairway to Heaven” de Led Zeppelin, „Free bird” de Lynyrd Skynyrd, „The end” de Doors sau „Sweet child in time” de Deep Purple. Şi fiindcă veni vorba de Deep Purple, căreia „Beatles” abia de-i ajunge la buric, se cade să amintim că din această formaţie s-au plodit altele două, aproape la fel de mari: Rainbow şi Whitesnake.
Din punct de vedere muzical, Beatles sunt nişte oarecare, surclasaţi calitativ şi de Animals, şi de Procol Harum, şi de Kinks, şi de Hollies. Ca marketing însă, Beatles reprezintă într-adevăr un succes. Drăguţei în costumaşele lor corecte, cu tunsoarea „model castron” turnând gaz pe libidoul adolescentelor, cvartetul din Liverpool a speculat perfect pe piaţa muzicală. Mâna de impresar a lui Brian Epstein s-a arătat mult mai măiastră decât mâna componistică a duetului Lennon-McCartney. Despre Epstein se zice îndreptăţit că succesul obţinut cu Beatles îl putea avea cu aproape orice altă formaţie de care s-ar fi ocupat.
Drept dovadă, la puţin timp după ce el a murit, în Beatles s-a instalat sfada, terminată cu destrămarea grupului. Ireparabilă pagubă în ciuperci!
