Mircea Radu IACOBAN

De necrezut câte belele poate pricinui, în vorbirea cotidiană, amărâtul de numeral doisprezece! E-un adevărat turnesol pentru incultură; arată-mi cum faci acordul cu doisprezece şi-ţi spun câtă carte ştii! Interesant este că suferinţele numeralului au vârsta majoratului, fiind creaţie post-revoluţionară, dar semnalul l-a dat, cu multă vreme înainte, cine credeţi? Chiar Ceauşescu! Ne obişnuiserăm cu „tutulor”, cu „vienamez” şi cu atâtea altele; le puneam, jenaţi, pe seama defectului fizic de vorbire al „celui mai iubit fiu”, când, de fapt, ele exprimau nivelul jalnic al instrucţiei, precum şi imposibilitatea oratorului de a-şi corecta din mers păcatele vorbirii.

Mă rog, poate nici nu trebuia să cerem de unde n-avea cum să fie. Situaţia se schimbă radical când avem de a face nu cu „revoluţionari de profesie” fără şcoală şi cu zenitul lecturilor rămas cel mult la nivelul Coşbuc, ci cu absolvenţi de studii universitare, ori cu profesionişti ai microfonului obligaţi prin natura meseriei să practice impecabil limba română. Dar să respectăm cronologia: Ceauşescu a declarat, de la tribuna Sălii Palatului, deschis „Congresul al douăsprezecelea” Din doi termeni corecţi, adică „al doisprezecelea” (pentru masculin) şi ”a douăsprezecea” (pentru feminin), a mocoşit un al treilea, hibrid şi inexistent. Nimeni n-a avut curaj să-l corecteze. După cum am mai scris cu alt prilej, a urmat la cuvânt Bobu, care a preluat obedient preţioasa indicaţie, trecând imediat şi fără crâcnire la „al douăsprezecelea”. Mai departe, se putea pronostica viitorul carierei vorbitorului în funcţie de utilizarea numeralului: cei cu laş „simţ politic”, lipsiţi de coloană vertebrală, şi-au modificat la repezeală textele, zicând cum zice şeful.

Celor cu reacţii întârziate, rămaşi din inerţie, ori, poate, din respect rezidual pentru corectitudine, la „al doisprezecelea”, cum să le mai se întrezăreşti vreun succes în cariera politică? Pierzând momentul solidarizării oarbe şi necondiţionate, adio promovare! Mai onorabil s-a descurcat sala, care, urlând la unison „la al doişpelea Congres / Ceauşescu reales!” a aflat o cale ocolitoare: nici „al douăsprezecelea”, nici „al doisprezecelea”, ci doişpe, ca la piaţă. Sănătatea numeralului a continuat apoi să se altereze, spre a se ajunge, în zilele noastre, la cum e mai rău – adică, la o penibilă nesiguranţă generală, izvorâtă mai întâi din lipsa de carte, apoi din incapacitatea (ori lenea) raţionării logice şi, în fine, din mimetism: „aşa am auzit la radio”. De auzit, aud şi eu. Chiar astăzi o crainică a anunţat că „este ora doisprezece”. Aş întreba-o pe proasta din studio (iertat să fiu, dar altfel n-am cum să-i spun – şi-mi amintesc maxima lui Gracian: „Proşti sunt toţi cei care par şi jumătate din cei care nu par”...) de ce nu anunţă şi „este ora doi”? De ce cu doi face acordul la feminin şi cu doisprezece, la masculin?  12 este evident compus din doi-spre-zece şi acordul nu se poate face decât după legile femininului (ora) adică o oră, două ore, douăsprezece ore.

 Există limbi în care păcătosul de acord nu se practică; în firea românei însă, asta-i regula şi, dacă vrei să fii respectat, respect-o! Am auzit, tot la radio, vorbindu-se despre „douăsprezece cai”, greşeală la fel de idioată, dezacordul fiind plesnit invers, de astă dată femininul peste masculin. O fi chiar aşa de greu să se repecte o regulă atât de simplă, elementară chiar? O fi, că altfel nu s-ar povesti. Iar şcoala, biata de ea, ce să (mai) facă?  S-a orientat linguşitoare, ca Bobu la Congres, înlocuindu-l pe Eminescu cu texte reprezentând cristalul limbii române, din Raportul Tismăneanu. Aferim! 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cazul 12.

Comentarii