Despre un prieten al Cuvântului

E bine să ai un asemenea prieten numit Cuvânt, numai că trebuie să-l preţuieşti. Are atâtea sensuri. Complex de sensuri. Eul nostru trebuie să cheme Cuvântul înţelept, Cuvântul cu poezie, Cuvântul cu mesaj.

Prietenii acestor însuşiri vor fi întâlniţi în cărţile scriitorului Vasile Aioanei. Înzestrat cu o puternică pătrundere în psihicul uman, s-a apropiat de oamenii din cetatea sa, de istoria lor (vol. Casa Ileana), le-a descâlcit misterul vieţii acestora (vol. Misterul sentimentelor). Acum, aici, o să mă opresc mai mult asupra apariţiei proaspăt ieşite de sub tipar, „Pedeapsa divină”. În prefaţa acesteia, autorul se autodefineşte sau mai bine zis se automotivează. Citez: „Am scris o carte despre cum suntem sau cum ar trebui să fim pentru o lume mai bună şi mai curată”.

Trăirile prin care trece personajul, personajele din cartea „Pedeapsa divină” sunt în fapt cele două bătălii dintre bine şi rău. Răul are mai multă putere. Îşi câştigă mai mult teren. Te convinge să-l îmbrăţişezi, căci te va face mândru şi orgolios. Răul te determină să te închini lui Mamona – zeul banului, al lăcomiei, al laudelor deşarte. Binele stă tăcut ca Ana, soţia lui Ilie din acest volum, dar care în momente potrivite se ridică, apărând cu mare curaj adevărul.

Ticăloşia, perversitatea, desfrâul, minciuna, tupeul, bucuria de a vedea suferinţa altora sunt trăsăturile ce-l însoţesc pe Ilie, „eroul” nostru. Loveşte cu satisfacţie animale, oameni. Îşi neglijează soţia, fiul, fiind convins că un miliţian ca el poate face ceea ce vrea. Când oala dă în foc – vorba românului, vine şi cântarul cu balanţa sa. Este acuzat de abuz în serviciu şi vătămare corporală şi lăsat pe „liber”, urmând a-şi primi pedeapsa.

Sperând că anul, după evenimentele din 1989, o să-i şteargă faptele hâde, chiar grave ale vieţii sale de până atunci, îmbracă o altă haină. Prin faptul că dă foc la o carte a lui Ceauşescu se autoproclamă erou al revoluţiei, titlu ce-i aduce bani groşi. Îşi dezvoltă o afacere murdară cu o femeie având aceleaşi calităţi ca ale sale. Dar uleiul, oricât l-ai amesteca, iese la suprafaţă. Încep suspiciunile asupra lui, care-l pândesc cu colţi ascuţiţi. Îmbătat că totul îi iese după voinţa sa, se refugiază la Schitul Sihăstria Rarăului, unde credea că i se vor şterge urmele. Curând se află cine-i cu adevărat. Este izgonit de stareţ, care însă prin omenia sa îi dă şi bani de drum. Acest Ilie, îmbrăcat în haină monahală, singur dându-şi numele de Tesviteanul, nu renunţă la munţi şi stânci. Nu renunţă nici la gândul cum s-ar putea îmbogăţi prin înşelăciune şi tertipuri. Slăbiciunea lui pentru desfrâu o exercită asupra unei măicuţe care prepara leacuri din plante. I-a luat reţeta de iruri cu gândul său ascuns. A sedus-o încât aceasta şi-a luat lumea în cap. El n-a suferit de plecarea ei, cât de pierderea câştigului ce-l putea realiza prin vânzarea medicamentului.

Atunci când maica Irina îl ceartă aspru, Ilie, „supărat”, încearcă să caute, nu să aibă, mustrări de conştiinţă pentru moment, simţind cum îi „fuge pământul de sub picioare şi munţii se răstoarnă peste el”. Buimăceala asta îi trece repede când simte că unii chiar îl cred cu har. Foloseşte cuvintele învăţate de la stareţul de la Sihăstrie şi de la părintele Gherasim pentru a înşela oamenii credincioşi.

Continuă să se dezbrace de scrupule. Cu banii adunaţi fraudulos în bancă şi cu cei luaţi de la credincioşi, nu ridică un schit după cum promitea, ci îşi cumpără pământ, pădure şi construieşte o aşezare mare, sistem cabană. I se duce vestea. Din nevoia de laudă, dă interviuri la televiziune despre viaţa monahală. Bun prilej să fie recunoscut. El simte suspiciunile şi-şi pregăteşte apărarea nu numai cu vorbe, ci îşi cumpără şi arme letale. Devenise prieten cu braconajul. Într-una din zile, trăgând în căpriorul ce-i ieşise în cale, glonţul ricoşează chiar în Vranău, omul ce l-a ajutat cel mai mult. Cu acest incident cercul în jurul lui se strânge. Pactul cu diavolul nu-l părăseşte. Merge pe calea încălcării legislaţiei. Îşi disimula mereu vinovăţia. Era convins că-i vor reuşi planurile. O singură dată doar i-au trecut prin minte că-i pedepsit prin pierderea fiului său, prin blestemele măicuţelor şi ale fetei din sat căreia îi propusese cununia, deşi era însurat. Când duhovnicul i-a spus să dezbrace sutana, a gândit că asta nu i s-ar potrivi. O să se spovedească, că bun e Dumnezeu şi-ţi spală păcatele, ca să rămână loc pentru altele. Dar Dumnezeu are un plan cu fiecare. Răul nu rămâne neplătit. Nici Ilie nu va rămâne dator. Îşi sfârşeşte viaţa ca cea din urmă fiinţă. Cade într-o prăpastie, fiindu-i zdrobite oasele. I se lasă gândul lucid, dar nici în situaţia asta n-aude glasul Divinităţii „Nebunule, pentru ce-ai strâns avere? În noaptea asta îţi voi lua sufletul”. Peste multe luni i s-au găsit rămăşiţele în acel hău.

Această carte scrisă cu verb şi peniţă de artist de către domnul Vasile Aioanei se citeşte pe nerăsuflate. Stilul alert, asemănător lui Rebreanu, te ţine încordat până la final. O altă calitate a autorului e cea de investigator al interiorului omenesc ce te face să crezi că e alături de personajele sale tot timpul, zi şi noapte, ascultându-le chiar şi gândurile, precum şi lupta lor.

Din această perspectivă”, crede autorul, „parcurgerea acestor rânduri ne va îndemna pe viitor la mai multă prudenţă şi reflecţie, pentru ca lucrurile să rămână în matricea normalităţii, deşi natura umană ne va lăsa întotdeauna cu multe necunoscute”

Elena Alina Andruhovici