Aduceri aminte - 7005 (1497) brumărel, 18, Suceava (Partea a III-a)

Asediul asupra taberei leșești a fost momentul triumfal, când Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei se afla în fruntea oștilor reunite a celor trei țări românești, avându-i alături pe voievozii Transilvaniei și Munteniei. Un moment semnificativ în cimentarea legăturilor frățești a celor care vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași credință, Bartolomeu Dragffy dovedindu-se a fi și un mare apărător al ortodoxiei în Transilvania.

La rugămințile regelui Ungariei, transmise prin voievodul Transilvaniei, Ștefan acceptă ca cuscrul său să facă un ultim demers la Craiul leșesc. Voievodul Transilvaniei merge personal la Ioan Albert și îl acuză deschis pentru agresiune, cerându-i să-și ia imediat oștile și să se retragă cu ele în Polonia. Totodată îi aduce la cunoștință condițiile puse de voievodul Moldovei, care îi cere Craiului să se retragă pe același drum pe care a venit, pentru a reduce din prădăciunile la care se dedau de obicei oștenii în astfel de expediții, iar după ce va ajunge la el în țară să fie demarate tratative pentru încheierea unui acord de pace sub auspiciile regelui Ungariei.

Vădit indignat, atât pe voievodul Transilvaniei cât și pe fratele său Vladislav, regele Ungariei și al Boemiei Ioan Albert nu are încotro și acceptă toate condițiile puse de Voievodul Moldovei. Se întâmpla în 18 octombrie 1497, zi memorabilă în istoria poporului nostru, când suveranul uneia din cele mai mari puteri europene ale vremii este nevoit să-și plece fruntea și să primească fără a cârti condițiile puse de Voievodul unei țări mici cum era Moldova. Această zi a rămas în istorie drept ziua eliberării Sucevei de sub leși, pe 19 octombrie, dis-de-dimineață, trupele leșești punându-se din nou în mișcare, dar de astă dată către țara lor. Oștenii și panii Craiului nu mai erau la fel de mândri ca atunci când au intrat în Moldova. Au pornit la drum posomorâți, cu carele pline de răniți, de bolnavi de ciumă și de alte molime, însuși regele fiind transportat într-unul din ele, fiind bolnav de friguri

Astfel, la 18 octombrie 1497 Ștefan cel Mare a înscris din nou o mare zi în istoria neamului său. Prin abilitatea și calitățile strategice pe care le avea, Voievodul a reușit să iasă biruitor din marea încleștare avută cu leșii, după ce mai înainte le-a dejucat încercările perfide de a-l izola și compromite în fața celorlalți vecini ai Moldovei. A reușit să le dejoace planurile chiar în condițiile unei Europe stăpânite în parte de Jagelloni, măiestria Voievodului mergând până acolo încât i-a determinat pe frații Craiului, suverani în țările vecine, să se abțină de a lua parte la expediția întreprinsă de acesta în Moldova, regele Vladislav devenindu-i chiar aliat și prieten. Numai un om cu uluitoare calități de suveran și de strateg putea să obțină asemenea performanțe. Numai un om care își iubea Țara și poporul mai mult decât pe sine își putea dedica toată energia și înțelepciunea în slujba valorilor în care credea, care i-au călăuzit pașii în lunga sa domnie. Lumea în care a trăit nu a mai cunoscut un om ca acesta, prin faptele sale mărețe Marele Voievod l-a depășit chiar și pe Iancu de Hunedoara, al cărui stindard l-a preluat pentru a-l duce mai departe, iar, odată cu el, ducând și mesajul sfânt al unității naționale a celor trei țări române surori, căruia și-a dedicat toată viața, reușind după mari strădanii să-i dea viață în condițiile oferite de vremurile în care a trăit. Să-i purtăm veșnică recunoștință celui care nu numai prin mărețele sale fapte de arme, ci mai ales prin înțelepciunea și chibzuința cu care și-a condus țara și poporul, și-a trimis numele în eternitate. Până și iscusința cu care a gestionat situația creată de invazia leșilor în anul 1497 și tot ar fi fost suficient ca azi să ne plecăm capetele în fața amintirii lui și să pronunțăm cu inimile pline de mândrie Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei. Ca români și ca urmași ai marelui erou aveam această datorie sacră față de el și de paginile de istorie pe care le-a scris, cu atât mai mult cu cât până și dușmanii l-au elogiat. Iată ce a scris despre Marele Voievod nu un prieten sau admirator anume, ci chiar un reprezentant al leșilor, cronicarul polonez Jan Dlugosz:

„O bărbat triumfal și victorios, care biruiși pe toți regii învecinați. O, om fericit, care te bucurași de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înțelepți și vicleni, alții viteji și drepți, alții iarăși cu noroc împotriva dușmanilor. Tu singur le avuși hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteț, biruitor al tuturor dușmanilor! Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.”

Meditând la cuvintele cronicarului ar trebui ca fiecare din noi să ne întrebăm în gând ce am făcut sau ce putem face pentru a păstra și duce mai departe numele și memoria celui iubit până și de Dumnezeu atât prin numeroasele ctitorii sfinte pe care le-a ridicat, cât și pentru lupta dusă pentru apărarea credinței creștine.

 Andrei Breabăn