Narcis SIRETEANU

Fenomenala mârlănie a celor care îşi scrijelesc numele pe zidurile monumentelor istorice este durabilă ca monumentele înseşi. Ea se manifestă în primul rând acolo unde nu ar trebui. Nici măcar mânăstirile Bucovinei nu sunt iertate.

Bate creştinul atâta drum ca să se reculeagă şi să se roage în faţa icoanelor şi, în paralel, dă cu ochii peste numele tuturor neciopliţilor care şi-au înscris numele în piatră. Avalanşe de cărţi de identitate şi de diminutive, zgâriate cu o muncă titanică, pentru că pereţii sunt duri. Astfel, până peste secole, se vor citi iscăliturile lui „Valy din Tulcea”, „Mary din Vaslui” şi „Lyly din Săveni”. Ori despre „Doru şi Ioana”, care şi-au abătut paşii pe acest locuri în iunie 2001, prilej cu care au cioplit suplimentar şi-o inimă sub nume. Bine că nu şi două organe sexuale, că dragostea mai înseamnă şi asta.

Mai tare m-a uimit, cercetând numele inscripţionate pe monumentele din Bucovina, să constat că acest obicei datează din timpuri foarte vechi. Astfel, am descoperit nişte „ţopies” (alint dat ţopârlanilor) care şi-au scrijelit numele şi prenumele în 1940, în 1921, în 1900, în 1880 etc. Ceea ce mi-a dat serios de gândit: înseamnă că mârlănia pe aceste meleaguri nu-i de dată recentă, ci este, ca să zic aşa, una seculară. Seculară precum codrii moldoveni cu frunză deasă, deşi tot mai rărită de drujbele neiertătoare.

Şi-acuma, ceva pentru patrioţi. Dragii mei, am mai găsit, însemnate cu apăsare în piatra groasă a zidurilor, şi câteva nume nemţeşti - Franz, Hans, Karl ş.a - din perioada când Bucovina făcea parte din marele imperiu. Şi-abia atunci m-am prăbuşit într-o meditaţie de adâncimea unui puţ cu petrol cerebral. Fiindcă, pentru prima oară în viaţa mea, mi-am pus întrebarea:

- Măi frate, dar dacă mârlănia românească nu-i produs autohton, ci vine de pe piaţa externă? Dacă nu suntem noi marii mârlani ai planetei?