Cum puteţi strivi sufletul unui bob de fasole?

Mă găseam la o masă simandicoasă în Bucureşti. Nu mai ţin minte cine m-a invitat şi de ce mă găseam acolo, între nişte bărbaţi politici, cu părul vopsit, ei fiind de vârsta mea, iar cei mâncaţi de calviţie, cu trei floace pe frunte, ar fi trebuit să le arate cum erau, adică albe, ca ale mele. Un fost premier, care săptămânal îşi uită pigmentul părului, apărând la televizor când cu sprâncenele negre, ca pana corbului şi părul maron, când invers, era şi el, blond auriu, acolo. Câteva doamne, unele cu coc, mă provocau să le spun poezii şi eu le-am răspuns că o fac cu drag, cu o singură condiţie: să mă sui pe masă. Fireşte că nevastă-mea m-a ţintuit în scaun, ştiindu-mi pasiunea pentru Esenin şi capacitatea de a o face.

În faţa mea, în acel separeu, se găsea o doamnă care-şi etala distincţia sub o coafură masivă şi-şi pitea vârsta sub trei straturi de alifii scumpe, fără folos. Nu a tăcut o clipă şi, declarându-se ostentativ vegetariană, m-a certat cu oftaturi lungi auzind că la ţară, de unde mă trag şi eu, copiii sunt în stare să omoare găini. Dacă soţul e plecat, băiatul mai mare din bătătură ia gâtul găinii cu un satâr, fiindcă i-o cere mama. În unele sate, găina e tăiată de femei, care nu se încurcă în fasoane. Și găina din alimentară e tăiată industrial, cu un cuţit care omoară deodată 100 de păsări. Sper că n-aţi făcut şi dumneavoastră aşa ceva? – m-a interogat, deschizând îngrozită ochii, doamna din Bucureştii lumii bune. Nu mai ţineam minte exact dacă am tăiat sau nu găini sau porc, dar am simţit nevoia s-o provoc. Da, doamnă, zic, la 15 ani tăiam şi elefanţi. Tata nu tăia nimic şi bunica mă trimitea cu găina la subraţ până dădeam de un bărbat pe uliţă. Negăsind, o tăiam eu! Dumnezeule, dumneavoastră care aţi scris atâtea poezii sensibile să dovediţi o asemenea cruzime?

Da, doamnă, zic, am uneori remuşcări, mă zvârcolesc în somn, regret, mă rog celui de sus să mă ierte. Doamna m-a încurajat şi m-a îndemnat să fac ce face ea, care era vegetariană. Mâncaţi ce mănânc eu! Masa etala destule rumeneli care doar vegetale nu erau. Ea alegea cu grijă, de pe un platou, din vecinătatea icrelor negre, boabe albe de fasole, înşirate decorativ lângă o lăptucă. Am privit-o, strivind în foştii ei dinţi naturali, un bob de fasole şi am mimat groaza. Cum puteţi face asta, doamnă, aproape că am strigat? Ce? Să striviţi cea mai candidă şi nevinovată vietate a grădinii! V-aţi gândit vreodată cum creşte, din acel bob de fasole care-i la fel de viu ca un ied, un mugure mic, dicotiledonat, apoi vietatea vegetală se desface în lujeri care se avântă pe arac spre soare? Cum puteţi sfărâma, doamnă, în delicaţii dumneavoastră dinţi, un bob de fasole care ascunde în el toată speranţa de viaţă a universului? Cum puteţi fi atât de crudă, ca o leoaică ce sfârtecă gazela?

Convivii se uitau spre noi, iar discuţia, care părea să se desfăşoare în doi, a lunecat spre toţi, ca o sticlă de ulei spartă care înmoaie rochii şi distruge armonii de costum asortat la cravată.

E bine să fii vegetarian? Dacă iubeşti animalele de ce înfuleci un biftec? De ce-i asasin doar cel ce taie viţelul şi nu, măcar complice, cel care cumpără halca din măcelărie?

La despărţire, m-am arătat marcat de ce văzusem. Păi ce văzusem? O cucoană sfărâmase între dinţi, ocolind icrele, boabe mari de fasole, cele care ar fi putut bucura primăverile cu un lan verde şi înmiresmat. Ea, cea care mă certase pentru pieptul de pui din farfuria mea, piept rumen care a rămas până la urmă aproape întreg. Doamnă, nu m-am abţinut luându-ne la revedere, ştiţi că florile din ghiveci plâng când nu-s iubite? Știţi câtă candoare şi câtă sensibilitate se găsesc în frunzele de pătrunjel şi-n nevinovata salată?

Acasă m-am gândit dacă, furat de pledoarie şi dorind s-o pedepsesc pe cucoană, n-aveam cumva dreptate. Ce viu e un fir de pătrunjel pe care-l paştem pentru ciorbă, ca ierbivorele! Am tăiat vreodată, nu găini, ci fire de pătrujel? Mi-e greu să mă gândesc. Ce ziceţi de un meniu din roci? Dar şi pietrele au suflet.