Narcis SIRETEANU

S-a dat publicităţii zilele trecute numele de cod pe care Securitatea i-l atribuise lui Corneliu Coposu: „Utopicul”.

Cred că marele supravieţuitor al puşcăriilor comuniste îşi merita pseudonimul. Să ne amintim numai de promisiunea făcută fruntaşului ţărănist Iuliu Maniu că va repatria osemintele lui Titulescu. Şi-a respectat-o, pentru că un gentleman îşi respectă promisiunile, dar a meritat oare efortul, pe care eu îl socotesc cabotin? Logic, cu ce le deranjau pe amintitele oseminte dacă se odihneau într-un sol străin? Nu mai aveau oare vedere la peturile de bere şi la alte gunoaie aruncate în România din abundenţă pe jos, chiar şi în cimitire? Nu mai puteau osemintele asculta poeziile lui Adrian Păunescu sau cântecele lui Tudor Gheorghe?

Un utopic, un visător desprins de realitate a fost Corneliu Coposu. Să recunoaştem însă că progresul omenirii s-ar bloca fără asemenea oameni. Când el s-a cărăbănit din lumea asta, la 11 noiembrie 1995, ţărăniştii au început să se manifeste, vorba clasicului în viaţă Ion Iliescu, asemenea unor „lăcuste nesăţioase”. Tuturor le era mai îndemânos cu un Coposu mort, decât cu unul viu.

Coposu a fost ca un bec de interogatoriu, care îi orbea în mod neplăcut atât pe subalternii săi din partid, cât şi pe ceilalţi colegi din politica românească. Se temeau de el ca de un diriginte exigent, aşa că decesul lui le-a smuls un oftat de uşurare. Ar fi aplaudat, dar la mort nu se obişnuieşte. A fost un deces care a dat culoarea verde la semafor, adică „de acum calea e liberă, frate, că a murit boul de Utopic şi ne putem vedea în linişte de mişmaşurile noastre”.

Se spune că, după ce Coposu fusese eliberat din greaua sa detenţie, însuşi şeful de-atunci al statului, temutul Gheorghiu-Dej, l-a chemat la el. L-a chemat ca să se scuze pentru puşcăriile politice dirijate – pretindea el – de la Moscova.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.