Dumnezeu sau omul?

În încercarea tuturor de a-şi înţelege propriile frământări şi de a-şi răspunde la mulţimea de întrebări ce le apasă sufletul apar adesea disperarea, deznădăjduirea. Din fericire avem remedii: rugăciunea, scaunul de spovedanie, scrierile Sfinţilor Părinţi şi altele asemenea. Cu toate acestea, nu la multă vreme după ce am făcut tot ce ne-a stat în putere pentru a evita reapariţia grijilor care de fapt n-au adormit nici o clipă, constatăm cum parcă, cu o şi mai mare înverşunare, ele atacă din nou, încercând chiar să recupereze timpul pierdut.

Sigur, acceptăm aceasta ca pe o încercare, dar oare este suficientă explicaţia? Poate că acesta este şi principalul motiv pentru care dreptatea omenească se revoltă împotriva dreptăţii dumnezeieşti. Deşi dreptatea noastră e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu, ea pretinde cunoaşterea raportului potrivit dintre fapta bună şi răsplata cuvenită. Dar care să fie oare explicaţia pentru a pune capăt revoltărilor noastre interioare? Cum putem să înţelegem ce trebuie să facem cu adevărat? Ne-am rugat, dar se pare că nu am făcut-o cum trebuie, ne-am spovedit, dar pesemne canonul n-a fost îndeplinit corespunzător, iar scrierile Sfinţilor Părinţi au fost mai presus de înţelegerea noastră.

Poate că toate acestea apar pentru că în viaţa noastră duhovnicească nu avem clar stabilit punctul de plecare. Pentru orice problemă apelăm mai întâi la om şi abia după ce-am epuizat toate soluţiile ce ar putea proveni de la el ne îndreptăm privirea către Dumnezeu.

Să luăm, de pildă, aminte la Iacov din Vechiul Testament. Plecând la fratele mamei sale, Laban, acesta l-a primit cu braţele deschise şi văzând că Domnul este cu el, l-a oprit să-I slujească, mai apoi devenindu-i şi ginere. Dar după o vreme Iacov ajunge să le spună fiicelor lui: „Văd eu că faţa tatălui vostru nu mai e către mine ca mai înainte; dar Dumnezeul tatălui meu este cu mine. Voi înşivă ştiţi că am slujit pe tatăl vostru cu toată inima; iar tatăl vostru m-a înşelat şi de zeci de ori mi-a schimbat simbria; Dumnezeu însă nu i-a îngăduit să-mi facă rău“ (Facere capitolul 31).

Precum Iacov, creştinul de astăzi se încrede mai întâi în om. Dar între noi şi Iacov există o diferenţă. Acesta nu se plânge şi nu-L învinuieşte pe Dumnezeu pentru înşelăciunile lui Laban. El doar spune adevărul aşa cum îl vede şi simte. Altădată primitor şi iubitor, Laban devine un străin şi chiar prigonitor. Iacov însă a ştiut dintotdeauna că începutul şi sfârşitul este Dumnezeu. În călătoria sa a plecat cu El, iar Dumnezeu a rămas cu Iacov. Apoi drumul de întoarcere de la faţa cea schimbată a fost făcut cu Dumnezeu şi către Dumnezeu.

Se spune că atunci când omul nu mai poate, intervine Dumnezeu. Dar ce poate să facă omul fără Dumnezeu? De aceea se merge mai întâi la spovedanie şi nu la alţi confidenţi. Oricât de mult ar vrea aproapele să te ajute, el este limitat şi supus greşelii. Mergând mai întâi la duhovnic, mergi la Hristos care spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Mt. 11, 28).

(Paul Negoiţă)