Întristarea după moartea celor dragi și binecuvântarea lacrimilor

Moartea aduce întristare, pricinuită de despărţirea văzută de o persoană iubită. Adâncimea întristării depinde de puterea dragostei şi de legăturile avute cu acele fiinţe dragi. Întristarea sufletului se arată prin plângere, prin lacrimi. Se zice că lacrimile alină sufletul, pe când întristarea fără lacrimi îl face pe om să sufere cumplit.

Sufletul este strâns legat cu trupul, iar acesta din urmă este instrumentul pentru exprimarea vizibilă a simţămintelor sufletului; de exemplu, lacrimile exprimă întristarea inimii. De aceea lacrimile, plângerile, sunt urmare a firii omeneşti. Firea trupească cere să plângem, pe când credinţa mângâie, amintind de legătura în duh ce ne leagă cu repausatul şi faptul că el trăieşte şi este cu noi mai departe.

Empatia constă în aceea că plângerea, lacrimile unuia, produc întristare în sufletul altuia, şi adeseori se aude zicându-se: „Lacrimile şi întristarea ta mă mâhnesc”.

Acela ce se duce într-o lungă şi depărtată călătorie roagă pe cei ce rămân să nu plângă, ci să se roage lui Dumnezeu pentru el. Repausatul este asemenea celui pleacă într-o călătorie, cu deosebirea că despărţirea de cel repausat este poate cea mai scurtă şi că fiecare oră ce urmează poate fi aceea a unei reîntâlniri fericite, după porunca Domnului de a fi gata în tot ceasul a părăsi această lume.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010)