Mircea Radu IACOBAN

Ce face Vasilică Ababei dacă vrea să-și publice o carte? Mai întâi, tocmește un pălmaș care să i-o așeze pe un stick, DVD, CD. După care, liber fiind în liberă țară, cu gadget-ul electronic în buzunar, se prezantă fie la o editură, fie direct la tipografie. La ambele destinații, obligatorie este doar plata: ceva mai ieftin la tiparniță, destul de scump la editură (comisionul). Nici într-un loc, nici în celălalt, nimeni nu se ostenește să citească, barem în diagonală, manuscrisul. La ce bun? Editarea e-o simplă prestare de servicii. Dintre cele peste 1.000 de edituri înregistrate în România (înainte de 1989 erau 24, cu tot cu cele departamentale) doar câteva au realmente prestigiu, sigla imprimată pe copertă contând cumva în destinul cărții. În rest, vară și fum: primul ce-a plătit e primul servit și, dacă nu-i rând prea mare la moara-tiparniță, poți primi cartea finisată în aceeași zi. Desigur, în tiraj de complezență: 200 ex.

Sunt destule pentru prieteni, dușmani, pentru dosarul de pensie, foruri, șefi, trimitere la reviste și la biblioteca urbei. Dacă, unele, ajung și-n librărie (45% comisionul librarilor!), de regulă zac și, oricum, rar depășesc perimetrul județului. Cine știe, la Iași, ce cărți au apărut la Arad, câți dintre arădeni au cunoștință de producția editorială zămislită la Constanța, Iași, Brașov ori chiar în vecina Timișoară? Tiparnițele încurajează autorlâcul, cultivă interesat orgoliile și, inundând tarabele cu potopul aparițiilor de tot soiul, generează confuzie și, în ultimă instanță, dezinteres față de carte. Carte care, cum spuneam cu alt prilej, prin nestăvilită și necontrolată extensie, e primejduită de extincție, în favoarea variantei electronice. Veți spune: cum, nici așa nu e bine, cu acces liber la tipar, după ce atâtea decenii ne-am plâns de cenzură și de piedicile administrative? Sigur că-i bine, normal, sănătos, european dacă n-am fi preluat din democrație doar pospaiul de suprafață, lăcomindu-ne la drepturi și uitând îndatoririle.

Editurile respectabile de pretutindeni (câteva și la noi) au un board alcătuit din personalități de prestigiu ce acordă un anumit gir oricărei apariții. Manuscrisul se trimite la tipar doar dacă-i susținut de referate semnate de reputați specialiști în domeniu. Desigur, există și subzistă producția minoră de carte oarecare, plătită de autor; la noi, predomină. Includ aici și sponsorizările „în orb”, fără legătură cu substanța manuscrisului, ci doar cu știința persuasiunii și box-office-ul solicitantului. Interesați-vă câte din mia de edituri au în statul de personal și funcția „redactor de carte” – de altfel, extrem de rar menționat în caseta tehnică. Ori de corector. Oribila cenzură n-o regretă nimeni; regretabilă este doar preschimbarea editurii în casă inertă de prestării servicii. Critica de întâmpinare se ferește ca de foc de primejdiosul verdict „în lături!”; de câte ori am solicitat vreo recenzie pentru revistă, prima întrebare a fost „cine-i ăsta?” (autorul, adică), urmată de eschiva „dacă-i carte proastă, nu scriu”.

Cum era odinioară? Se ajunsese în extrema cealaltă – de fapt, în extrema extremelor. Orice manuscris prezentat la editură trebuia însoțit de un referat pozitiv al unui... cenaclu, nu conta care și de unde, fie și al Căminului Cultural Pocreaca. Urma lectura redactorului de carte, referatul lui, alte două-trei referate (ceea ce nu era chiar rău...). Ca să apară, cartea trebuia să figureze într-un plan editorial. Planurile se alcătuiau cu un an înainte și trebuiau să aibă aprobarea (în ordine) a Comitetului Județean de Cultură, a Secretariatului Comitetului județean PCR, a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, a Secretariatului CC al PCR, fiind însoțite de un referat de susținere al editurii. Redactorii „Junimii” se specializaseră în referate gongorice și lozincarde, de multe ori fără legătură cu reala substanță a scriiturii, iar titlurile se aliniau în registrul optimist și „contructiv”. În fine (de fapt, deloc „în fine”!), se trimitea manuscrisul la cenzura prin sondaj a CCES, și abia după aceea ajungea la adevărata Cenzură. Să zicem că trecea fără nici o observație (semn rău!).

Trimisă la tipar, cartea se imprima în funcție de „spațul grafic” alocat tipografiei, adică, de cantitatea de hârtie repartizate – niciodată îndeajuns. Procesul poligrafic (culegere literă cu literă, în plumb) dura săptămâni și luni de zile, așa că o carte excelentă și necesară la un moment dat apărea, în cel mai bun caz, după doi ani. Și totuși, în pofida acestui mecanism terifiant și drăcesc, au văzut lumina tiparului deloc puțin apariții valabile și ca substanță, și esteticește, oricând. Nașterea era îngrozitor de grea, statul neinvestind nici un leu, cartea susținându-se prin vânzare liberă și prin echilibrarea între vandabil și greu vandabil.

Acum, nașterea e-o bucurie făr-de durere, o întâmplare ca oricare alta. Călinescu spunea că apariția oricărei cărți s-ar cuveni sărbătorită prin arborarea drapelului național. Nu se gândea și la eventualitatea steagului de doliu.