„Separatismul în Moldova: ideologie și acțiune (1856-1866)”

„Sensibilități moldave”
Într-o epocă în care bucovinismul cușmei, sumanului și manelismului folcloric sunt la mare preț în acest nord moldav al românismului, doctorul în istorie Gheorghe-Gabriel Cărăbuș retrezește „sensibilități moldave” (Prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti), printr-o „contribuție științifică deosebită, cu ridicat coeficient de originalitate” (Prof. univ. dr. Dumitru Vitcu), respectiv „Separatismul în Moldova: ideologie și acțiune (1856-1866)”, „însemnătatea, originalitatea, actualitatea unei astfel de lucrări – care vine să umple un gol în istoriografia românească” fiind subliniate și de o altă autoritate în materie (autoritatea operei), Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu.
Gabi Cărăbuș, cum ne-am obișnuit să-i spunem noi, slujitorii culturii, directorului Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, lider real al mișcării culturale bucovinene de astăzi, probează, prin volumul de aproape 700 pagini, și calități indiscutabile de literat, care întregesc frumos calitățile cercetătorului înnăscut și, tocmai de aceea, negrăbit de istorie. Studiind „fenomenul separatist din Moldova”, care precede, în aparență, doar „actul de la 24 ianuarie 1859” (spun „în aparență” pentru că separatismul supraviețuiește încă prin glotism), Gabi Cărăbuș caută, descoperă și relevă elementele acelui fenomen (din moment ce fisurează, după cum susține Blaga, „matricea noastră stilistică”, este un fenomen), delimitându-se, atent, și de puzderia de „nuanțări” ale istoriografiei românești, manifestate prin „subiectiv și unidirecțional”, dar și prin „lapidar”, în ciuda faptului că apelează și la documente „de epocă (broșuri, memorii, corespondență etc.)”, prin excelență subiective, unidirecționale și lapidare.
Dar Gabi Cărăbuș izbutește, în narațiunea sa istorică, o „formulă adecvată, analitică și amplă”, atunci când ia în discuție, cu talentul unui prozator, dar și cu rigurozitatea omului de știință, problema genezei și emergenței separatismului în Moldova, cronologia și modul de manifestare a acțiunilor separatiste, precum și epilogul separatismului moldav, care este, în fond și epilogul inconfundabilului boier și cărturar din Rotopănești, Nicolae Istrate, care, deși nu se număra printre „bătrânii boieri”, cum îi numea un consul francez pe conservatori, era un remarcabil reformator, un adevărat model pentru reformatorii Cuza și Kogălniceanu, împotrivindu-se unirii pe considerentul că, dacă ne vom guverna singuri, vom duce definitiv țara de râpă (o cercetare a uriașei arhive a Cantacuzinilor, depozitată precar într-o veche clădire din comuna Horodniceni este mai mult decât necesară).
Temeinice rădăcini moldovenești
Gabi Cărăbuș, om tânăr și extrem de echilibrat, izbutește, în impozantul său studiu, să se rupă de clișeele naționaliste și patriotarde, în care învingătorii sunt mereu puri, măreți și infailibili, iar învinșii – retrograzi, meschini și dezgustători, creionând contururile reale ale unei lumi regăsite, în care luminile și umbrele văluresc peste hotarele ideologice, dar și peste calitățile și defectele noastre tradiționale de gloate carpatice, care mult prea des ratează șansa istoricizantă de a se transforma într-o națiune.
E drept, Gabi o spune ceva mai puțin tranșant, cum mai puțin tranșant, dacă nu cumva cu un difuz premeditat, pune în lumină și caracterul preistoric al aparentei noastre istorii, excesul de bun-simț fiind natura personalității sale umane și științifice. Unui singur clișeu, de care doar Nicolae Istrate se distanțase, nu-i poate scăpa nici Gheorghe-Gabriel Cărăbuș, clișeul unirii-scop, în detrimentul unirii-mijloc. În fond, istoricitatea (iar Unirea Principatelor Române putea să însemne pe deplin istoricitate) nu este un scop, ci un mijloc prin care comunitățile umane își asigură evoluția și prosperitatea, formula comunitară pe deplin istoricizantă fiind națiunea, un mijloc pe care noi încă nu l-am folosit vreodată, deși îl avem în permanență și nedrept de eronat drept scop.
Cartea care-i consacră lui Gheorghe-Gabriel Cărăbuș statutul de om de știință și de literat, „Separatismul în Moldova…”, este, totuși, una dintre cele mai bune, mai temeinice și mai incitante lucrări de profil (prin multe calități amintește de „Istoria critică” a lui Hașdeu), accesibilă și specialistului, dar și omului cu vagi curiozități istorice (în asta constă arta narațiunii, pe care Gabi o stăpânește foarte bine), tot așa cum este, fără să-și fi propus acest lucru, și o atenționare discretă că, dincolo de lăstărișul nostru bucovinean, în care atârnăm cușma, cumanul și manelele folclorice, stau temeinice rădăcini moldovenești, spre care ar trebui să cătăm cu evlavie sau măcar cu sensibilitate.