Dacă am putea să contabilizăm gândurile celor ce pășesc cu greutate în sfintele biserici, am constata cu tristețe că cei mai mulți dintre noi ducem povara unor preocupări personale. Un necaz, o boală, un examen, un eșec, un proces sunt motivațiile principale ce ne îmboldesc spre a cere ajutorul divin. Desigur, mai poți vedea în câte-un colț de naos și pe unul care a venit să mulțumească lui Dumnezeu pentru ajutorul primit sau pe altul care se roagă fierbinte pentru un coleg. Dar ei sunt cazuri mai rare. Am îndrăzni să spunem „prea rare”, având în vedere învățăturile pericopei evanghelice ascultate în duminica a IV-a după Rusalii (Matei VIII, 5-13).
Minunea relatată de Sfântul Evanghelist Matei ne impresionează datorită credinței și smereniei sutașului roman. Și nu am fi atât de surprinși de evlavia lui dacă nu ne-am confrunta zi de zi cu solicitări de vindecare, de rezolvare de ieșire din impas, dar prin soluții care presupun o lucrare văzută a noastră sau a lui Dumnezeu. Vrem să „ajutăm” minunea după niște obiceiuri ale noastre, vrem s-o „forțăm” prin intermediul unor „tradiții” superstițioase. Aducem în biserică fotografii ale celor dragi sau haine ale unora care nu vor să audă de biserică, sperând că prin ungerea cu ulei sfințit sau printr-o mișcare liturgică a preotului asupra obiectelor aduse de noi problema va fi rezolvată. Desigur, vorbim de ignoranță, dar și de necredință sau, ca să fim mai indulgenți, despre o puținătate a credinței.
Faptul că mergem la biserică este un lucru bun, indiferent de nivelul cultural pe care îl avem. O prezență constantă în casa lui Dumnezeu aduce, până la urmă, și luminarea duhului și puterea de a înțelege Tainele la care participăm. Cu toate acestea, trebuie să fim conștienți că drumul pe care pășim în viața religioasă este unul marcat de credință, o cale ce este semnalată de fidelitatea în Sfânta Treime, o recunoaștere a dependenței noastre față de Dumnezeu. Implicit, se ajunge și la concluzia că Părintele Ceresc este atotputernic. Și că El poate să facă orice pentru mântuirea noastră („La Dumnezeu toate sunt cu putință” – Marcu X, 27). Iar dacă El ne poate sprijini în orice demers al nostru, înseamnă că putem cere nu numai pentru noi, ci și pentru cei din jurul nostru. Ba, mai mult, știm că rugăciunea pentru altul este expresia unei iubiri profunde, căci jertfa noastră de timp este socotită de Dumnezeu rod al unei inimi pline de dragoste.
Biserica este locul rezolvării problemelor noastre. Alinarea inimilor, tămăduirea trupurilor sau aflarea unor răspunsuri se găsesc în fața icoanelor, la lumina unei candele sau sub epitrahilul duhovnicului. Dar cu cât mai mult vor fi prețuite rugăciunile noastre, dacă astăzi, într-o perioadă în care toți traversăm un timp ce ne solicită și ne consumă din toate punctele de vedere, vom pleca genunchii noștri pentru cei de lângă noi? Dacă, în loc să ne plângem că nu mai avem resurse să ne susținem familia sau că suntem în pericol de a fi dați afară sau că boala avansează în firavul nostru trup, am alege să-I cerem lui Dumnezeu să trimită harul Său peste vecinul nostru părăsit de toți, peste copilul ce a fost lovit de o gravă maladie sau pentru colegul a cărui soție trebuie să nască? Avem garanția că lucrul nostru este bun, efortul nostru – bine primit. Nu vom fi ca sutașul, dar ne vom apropia de el. Iar el era atât de aproape de Hristos! Cred, totuși, că vom auzi, după credința noastră, „Du-te, fie ție după cum ai crezut” (v. 13). Atunci vom simți împlinirea în sufletele noastre ce aleargă după odihna iubirii comunionale. Căci nimic nu este mai important decât să te jertfești pentru altul în semn de dragoste. Atunci pardoseala bisericilor noastre va suporta greutatea unor suflete ușurate, ce s-au predat cu totul voii lui Dumnezeu. (pr. Mihai GOJGAR, sursa: www.ziarullumina.ro)
