Nimic despre meciul secolului

Se trec atât de ușor vămile timpului încât până la meciul mileniului n-a fost decât un singur pas. Și cât de frumos și veridic ar fi sunat “meciul zilei”! Nici al săptămânii n-ar fi fost rău, ba chiar, într-un exces de generozitate, ar fi putut fi al lunii. Iar aprilie ar fi fost și ea judicios ocupată cu partida retur.
Dar până la petrecerea noastră din familie ne-am consolat cu Liga Campionilor. La Londra, doi francezi și un român s-au confruntat cu trecutul. Pentru Vieira însemna o întoarcere tulburătoare pe stadionul unde a fost aplaudat timp de 9 ani, adică o viață de fotbalist. Englezii l-au primit cu efuziune, după care l-au asimilat adversarilor. În schimb, Henry și Mutu trebuiau să înfrunte fantomele trecutului. Dacă în cazul lui Mutu nu mai trebuie insistat, să ne amintim puțin de traseul francezului. După ce a fost considerat copilul teribil al clubului Monaco, la care a debutat încă de la 17 ani, Henry face pasul cel mare la Juve, aureolat și de aparițiile în echipa națională, jucând în aproape toate partidele de la cupa mondială care a consfințit încoronarea supremă a Franței. O singură jumătate de sezon i-a acordat Bătrâna Doamnă junelui monegasc ca s-o impresioneze. Iar, la 21 de ani, Henry n-a izbutit, în principal pentru că n-a simțit încredere, lucru esențial pentru un fotbalist, și fraged pe deasupra. Îmi amintesc zbaterea sa, pierzându-se în driblinguri precipitate și șutând anemic. A avut și neșansa de a fi văzut ca un vice al lui Alex Del Piero, pe vremea aceea rege cu puteri depline. Astfel, cel care visa să calce pe urmele lui Platini s-a regenerat la Londra, sub tutela conaționalului Arsene Wenger, ajungând acum, la 29 de ani neîmpliniți, să predea lecții de fotbal atacanților lui Real sau Juve.
Kick’n’run, vestita pecete a fotbalului englez e o glumă la Arsenal, la care nici un jucător insular nu și-a găsit locul tocmai la cele mai răsunătoare succese ale stagiunii. Și bine ar face Wenger să nici nu forțeze revenirea lui Campbell sau Cole. Paradoxal, cei care au apelat la pasa lungă au fost italienii, semn clar de neputință. Dar ce poți face când atacul a fost ca și inexistent?! Dacă Ibrahimovic reușea măcar prima preluare sau primul dribling, pentru a fi apoi invariabil blocat, Trezeguet… rien de rien! În timpul ăsta reprofilatul Mutu gâfâia pe banda stângă, în timp ce pe cealaltă Camoranesi își procura cartonașele necesare pentru a-i elibera românului locul la retur. A fost singura partidă care pare a fi tranșat în mare parte calificarea. Pentru o oarecare edificare, să apelăm la statistică. În istoria de aproape 110 ani al lui Juve, aceasta a pierdut de 15 ori la două goluri diferență meciul tur al unei competiții eliminatorii. Ei bine, niciodată torinezii n-au reușit să întoarcă rezultatul în 90 de minute, izbutind totuși calificarea doar în două rânduri. În 1965, după 1-3 la Atletico Madrid, repetă în oglindă scorul de două ori, o dată la Torino și apoi la rejucare! Doar atât în Europa, fiindcă a doua ispravă ține de Cupa Italiei, când a reușit să remonteze în 90 de minute un 0-2 încasat la Verona (în 1983 aceasta era o forță), pentru a marca golul decisiv în prelungiri.
Deși cineva spunea că pentru a fi vizionar e suficient să fii sceptic, poate va veni cândva și vremea ca Juve să depășească handicapul de două goluri în timpul regulamentar. Săptămâna viitoare?!