Alături de slujbele speciale, adică acea categorie de ierurgii care se săvârșesc pentru cei adormiți – slujba la ieșirea cu greu a sufletului, panihida, citirea stâlpilor și înmormântarea -, Biserica a stabilit și soroacele sau termenele pentru pomenirea lor. Acestea privesc două feluri de pomenire: individuală și generală.
După tradiția Bisericii Ortodoxe, pomenirea individuală după înmormântare se face astfel: în ziua a treia după moarte, la nouă zile și la 40 de zile, la trei, șase, nouă luni și la un an, iar mai departe, în fiecare an – în ziua decesului – până la șapte ani, fiecare din aceste date având semnificația ei. Slujba care se săvârșește la aceste pomeniri se numește parastas, de la cuvântul grecesc „parastasis”, care înseamnă înfățișare înaintea cuiva, mijlocire, deci mijlocire la Dumnezeu pentru morți.
Pomana se face în funcție de posibilități
Parastasele se fac, de regulă, sâmbăta după Sfânta Liturghie, când se aduc în biserică prescuri, colivă, colaci și vin, apoi se face pomenire la mormânt și de aici se merge, de obicei, la casa celui răposat, unde preotul binecuvintează prinoasele care se dau de pomană, acestea fiind în funcție de posibilitățile celor ce fac pomenirea.
Nu se săvârșesc parastase: între Crăciun și Bobotează, la praznicele împărătești, în Săptămâna Patimilor și în toată Săptămâna Luminată, de la lăsatul secului de carne până la prima Sâmbătă din Postul Mare. În practica Bisericii există și obiceiul numit sărindar, adică pomenirea nominală a unui mort la patruzeci de liturghii în șir, îndeosebi în primele patruzeci de zile după trecerea la cele veșnice.
Datoria de a nu-i uita pe cei mutați dintre noi
Pomenirile generale ale morților au loc în diverse momente din cursul anului bisericesc, având menirea să reamintească tuturor datoria de a nu uita pe cei mutați dintre noi. Aceste pomeniri de obște ale morților sunt următoarele: sâmbăta Rusaliilor, numită și „moșii de vară”, pentru ca harul Sfântului Duh de a doua zi să le ușureze starea, aducându-le mângâiere și nădejde că vor fi izbăviți de stricăciune și sâmbăta lăsatului sec de carne sau „moșii de iarnă”, urmată de Duminica Înfricoșatei Judecăți, când ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure de ei și să-i judece cu blândețe și să-i așeze în ceata drepților, la Judecata din urmă. Altă pomenire a morților are loc în sâmbăta dinaintea Sfinților Arhangheli, numită „moșii de toamnă” sau în sâmbăta dinaintea Sfântului Mucenic Dimitrie.
Pedagogie creștină a dragostei
Aceste pomeniri reflectă o adevărată pedagogie creștină a dragostei, atașamentului și respectului dintre membrii aceleiași familii – a copiilor față de părinții și frații lor răposați, și invers – și dintre membrii Bisericii, marea familie creștină, adică, ceea ce facem noi pentru părinții și rudeniile noastre trecute la cele veșnice, să facă și urmașii cu noi. De aceea, nu trebuie să rămânem departe de împlinirea îndatoririlor ce ne revin față de memoria lor, ci să arătăm aceeași dragoste și recunoștință pentru cei plecați din familiile noastre, luând parte la slujbele consacrate lor. Este vorba de numai câteva ore pe an. Oare cei plecați, mai ales părinții și bunicii noștri, câte ore nu au sacrificat pentru noi atunci când erau în viață? Aceasta reprezintă dovada dragostei, care nu-i uită pe cei ce nu mai sunt printre noi și care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului.
(pr. asist. Nicușor BELDIMAN)
