Unul dintre coșmarurile comunismului care mă mai bântuie sunt autobuzele sucevene, dar nu numai ele, ci și cele IRTA, care te duceau pe teren.
Ani la rând, punctul de plecare al autobuzelor spre Burdujeni și Ițcani era stația de lângă Policlinică. Nu știu dacă cei care au lucrat ani în șir în lunca Sucevei uită ușor deplasarea de dimineață sau de la amiază. În primul rând, autobuzele, construite la Uzinele „Autobuzul” din București, după concepție pur românească, erau antiumane prin designul lor interior. Noi țineau vreo lună, după care se stricau ușile și scaunele. Suspensia era zero, motorul era în spate, linoleumul de pe jos era sinistru. Se defectau pe parcurs, existau și alte necazuri. Dar nu calitatea lor era problema, ci numărul. Pur și simplu se înghesuiau chiar peste 100 de oameni într-un asemenea autobuz cu vreo 45 de locuri. Înghesuiala era infernală, certurile, îmbrâncelile și cuvintele proletarilor noștri țărani rămâneau ca pe câmpul pustiu.
Noroc că nu erau mulți hoți de buzunare, căci totuși erau. Dar dacă erau prinși, nu uitau de pușcărie și de bătaia luată. Pentru infractori, aș zice că bătaia e ruptă din rai. Eu mergeam de multe ori la gară și nu pot uita acele deplasări inumane. Mai rele sau mai bune, de ce conducătorii comuniști tâmpiți nu dublau numărul lor? Era o instituție, Autobaza, care se ocupa de ele. Oare de ce nu primeau atâtea câte erau necesare? Sigur că șefii de toate felurile nu mergeau cu autobuzele la serviciu sau la gară. În general, în autobază stăteau la reparații în permanență cam jumătate din efectivul celor existente. Cine trebuiau să ceară mai multe autobuze? Evident, întâi șefii autobazei, ierarhic, până la tovarășul prim-secretar Gârba și la minister. Dar era epoca de aur a economiilor. Nu cred că Uzina Autobuzul a vândut în străinătate vreun asemenea exemplar monstruos, cu un sistem de ferestre pe care nimeni nu le putea descuia. Ușile burduf erau închise cu greu, după ce se împingeau toți cei care nu mai voiau să aștepte alt autobuz, fiindcă nu se știa când vine. Spre sfârșitul epocii de aur s-a obținut aprobare pentru linie de troleibuz, care a mai rezolvat ceva, dar mașinile erau la fel de înfiorătoare. Acum au rămas sârmele de cupru, care trebuiau înlocuite demult, de când funcționau troleibuzele. Ele rămân în istoria Sucevei precum vremelnica linie ferată de la Ițcanii Noi la Suceava. Calvarul, prin anii 1960-1970, era când trebuia să-ți cumperi bilet, de la o casieră care avea locul ei lângă ușa din spate. Numai că oameni intrau și prin față și atunci începea trimiterea banilor din mână în mână la casieră. Controalele veneau des atunci și te alegeai cu o amendă mare dacă nu aveai bilet.
Mersul în județ cu autobuzele IRTA era un supercoșmar, atât vara, cât mai ales iarna. Toate rutele erau supraaglomerate. Erau mulți navetiști și mașini puține, dintre care 30-30% în permanență în reparații. Nu se poate descrie în cuvinte cum pleca și cum se deplasa o mașină supraaglomerată undeva spre o comună sau un oraș. Mi-i amintesc pe profesorii navetiști din Suceava care plecau până la Milișăuți, chiar Solca, Zvoriștea, Zamostea, Siminicea și Petia, localitate unde am vrut să merg de mai multe ori, din curiozitate, dar n-am putut ajunge. Și atunci statul nu le plătea drumul, nu le dădea alt spor, doar IRTA le dădea un abonament mai ieftin. Dar nefericiții navetiști erau și instructori și artiști amatori și propagandiști, și cursanți, ba mai făceau și recensământul animalelor și al oamenilor. Ce a însemnat pentru ei comunismul? Un ultrasupercalvar.
Partidul, în acest timp glorios, se preocupa de spionii sovietici din KGB. Erau mai temuți decât cei ai imperialismului. De ce? Erau în țară spioni KGB? Sigur că erau. Ce urmăreau ei? Bunul mers al comunismului în România, siguranța partidului și a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Activiștii de partid și de stat au răspândit o minciună mai mare decât cerul: spionii sovietici vor să destabilizeze socialismul în România. Ba li se punea în cârcă și unele incidente din fabrici, întâmplate din vina muncitorilor sau din motive tehnice. Până și incendiul de la sala mare a Teatrului Național din București a fost pusă pe seama spionilor sovietici. Aceștia, de fapt, urmăreau să nu se infiltreze agenți ai imperialismului, să nu se producă grave demonstrații și să nu se întâmple ca la Praga sau în Polonia. Firește că raportau conducerii URSS. Acest basm a fost folosit și în zilele de 21-22 decembrie 1989 și până astăzi. Comunismul din România, spune un regizor bolșevic mediocru, a fost înlăturat tot de agenții sovietici. Am mai spus că operațiunea de cădere a comunismului în țările din est și din URSS era urmărită în special de un cu totul alt serviciu de spionaj, din motive foarte întemeiate. Nici CIA-ul nu prea știa ce se întâmplă cu comunismul. Nimeni n-a prevăzut în SUA destrămarea URSS. Nici n-a fost dorită, nici de americani, nici de europeni. Era vorba de un uriaș arsenal nuclear risipit în multe republici unionale. Americanii au dat mulți bani pentru ca Elțân să poată strânge și duce în Rusia toate rachetele nucleare, deși Ucraina poate face oricând bombe nucleare.
