Drumul către desăvârșire

Scriitorul Heinrich Böll spunea: „pe lumea aceasta nu ne simțim acasă”. Nu cumva purtăm în noi dorul după starea primordială a creației, așa cum a fost rânduită de Dumnezeu, pe care omenirea a pierdut-o din cauza păcatului? Și pe care putem s-o redobândim numai cu ajutorul Lui, care a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru restaurarea firii umane, pentru aducerea ei la starea destinată ei inițial?
Dar restaurarea nu se poate realiza așteptând pasiv să fim mântuiți, ci contribuind cu efortul nostru la redobândirea ei. Trebuie deci să încercăm a păși pe acest drum al efortului, al eliberării de patimi, al apropierii de desăvârșire, o noțiune pe care o putem defini doar aproximativ, ea nefăcând parte din vocabularul existenței noastre cotidiene. Într-adevăr, cine este desăvârșit dintre muritori, ca să putem avea o imagine clară a ceea ce înseamnă? Tot ceea ce putem ști și afirma este că desăvârșirea se găsește doar la Dumnezeu.
A încerca să definim atributele divine nu este cu putință. De aceea, încercăm să le definim în mod „apofatic”, afirmația prin negație, metodă foarte des întâlnită la Sfinții Părinți. Astfel, spre deosebire de Platon, care declara că Dumnezeu este „greu de înțeles, dar imposibil de exprimat”, Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „A exprima pe Dumnezeu este cu neputință, dar a-L înțelege este și mai imposibil” (A doua Cuvântare Teologică, 3).
Strădania smerită și necontenită a omului
Dumnezeu e desăvârșit, dar cu totul altfel de cum înțelegem noi desăvârșirea. Aspirăm spre ea, încercăm să ne apropiem cât mai mult de ceea ce credem noi că este desăvârșirea, ca într-un proces asimptotic despre care vorbește știința matematicii. Ne asumăm această luptă pentru progresul în desăvârșire, cu smerenie, cu conștiința limitării, a neputinței noastre de a o realiza singuri, putând urca pe treptele virtuții doar cu ajutorul Domnului.
Este o strădanie smerită și necontenită a omului, care îl apropie de ceea ce Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, așteaptă de la noi. Olivier Clement vorbește despre lume ca dar al lui Dumnezeu, locul unui neîncetat dialog al omului cu Dumnezeu și al dialogului oamenilor între ei. În această iubire extremă față de creația Sa, Dumnezeu ne-a lăsat libertate deplină. Dacă vrem, putem încerca să mergem pe drumul îngust și plin de efort care urcă spre Domnul. Dar nu suntem obligați s-o facem. El ne îngăduie să decidem singuri asupra mersului vieții noastre, ne lasă meritul îndreptării noastre pe calea virtuților. Este dovada iubirii și a încrederii pe care o are în noi. De aceea în Ortodoxie nu numai credința, dar și faptele, participarea activă, sunt hotărâtoare pentru mântuire.
Strădania de a ne elibera de patimi
Decizia de a alege acest drum implică strădania de a ne elibera de patimi, de ceea ce Sf. Maxim Mărturisitorul numește întoarcerea aspirației infinite a omului de la o țintă, ceea ce îl depărtează de Dumnezeu, îngustându-i orizontul, făcându-l opac și egoist. El uită care este ținta lui adevărată. El se lasă amăgit de duhul satanic, punându-se exclusiv în slujba simțurilor, a tentațiilor superficiale cărora își robește voința, eșuând într-o pasivitate păgubitoare care nu-i poate satisface setea de infinit. Mintea lui uită rostul propriu, acela de a cunoaște pe Cel care poate împlini dorul lui infinit de cunoaștere după cum spune Sf. Antonie în scrierile filocalice. Pentru că: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele prin alegere cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a mânca fără cuviință și fără înfrânare. Nu este păcat a privi, ci a privi cu pizmă, cu mândrie… Fiecare dintre mădularele noastre păcătuiește când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu”.
Iar Sf. Ioan Scărarul arată că: „diavolul împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghițit tot Egiptul și ar fi băut tot Nilul (Scara, PG 88, 868 C 9.) „Prin patimă, vrem cu o voință infinită nimicul” afirmă Maurice Blondel. „Prin patimă umflăm nimicul, ne înflăcărăm de el, ne consumăm pentru el, ne mișcăm în zona lui, sfârșind în absența oricărei surse pozitive de existență” (D. Stăniloae, Dogmatica II). Patima aduce cu sine frica de ceea ce urmează, spaima că vom fi lipsiți de plăcere, lăsați pradă durerii, estompând astfel sensul propriu al existenței.
Paza minții
De aceea Sfinții Părinți cer în primul rând „paza minții”, efortul omului de a-și concentra voința asupra rostului datoriilor sale. Deci, redresarea trebuie începută cu credința, ceea ce presupune voință, dar și cu acțiunea minții, cu argumente împotriva păcatului.
Din credință se naște frica de Dumnezeu, încrederea în ajutorul Său. Ea ne trezește grija de a nu cădea în automatismul păcatului și al patimii, pocăința, regretul pentru greșelile făcute, pe care dorim să nu le mai repetăm, ne pune în gardă față de nimicnicia lumii, ne sporește luciditatea, ne deschide drumul spre smerenie, spre convingerea că numai prin străduința noastră și cu ajutorul lui Dumnezeu ne putem îndrepta. Ea înseamnă înfrânare, reținerea de la păcatele cotidiene, de la egoism, dar și de la mândria, slava deșartă care stă la baza tuturor păcatelor. „Doamne, eu nu sunt ca acest vameș păcătos”, spune fariseul spre damnarea lui.
Astfel, putem dobândi smerenia, conștiința propriei micimi. Divinitatea străbate prin toate și prin toți, ajutându-ne să descoperim infinitul adevăratei realității. Ea ne duce spre starea de nepătimire, așa cum o poate dobândi omul în viața viitoare, redându-ne destinul uluitor de fii ai Domnului.
(Lidia STĂNILOAE, sursa: www.ziarullumina.ro)