Imaginea unui aeroport britanic pe la jumătatea lunii aprilie a acestui an. Lume multă, destinații de călătorie din cele mai variate, zi obișnuită la o primă vedere. Panoul electronic ce indica sosirile și plecările se modifica într-o ritmicitate uluitoare, la fiecare două minute aterizând sau decolând o aeronavă. Pasagerii își așteptau cuminți rândul pentru diferitele proceduri uzuale în astfel de locuri și în cazul unor astfel de călătorii, gândindu-se deja cu o mină generală preocupată la finalul zborului și la ceea ce aveau de făcut după aceea, așa cum facem, cred, majoritatea dintre noi atunci când călătorim. Zborul în sine nu mai reprezintă de mult o noutate pentru om, se înscrie în normalitatea cotidianului aflat mereu în criză de timp, devenind treptat una din cele mai sigure modalități de circulație. Pe neașteptate însă, autoritatea aeronautică a închis spațiul aerian al regiunii respective, iar în câteva zile întreg spațiul de zbor al Europei a avut aceeași soartă.
Toți călătorii afectați au cerut imediat explicații pentru decalaj și până la un răspuns oficial al celor responsabili speculațiile nu au încetat, alimentate desigur și de predispoziția recentă către scenarii înfricoșătoare, în special cu privire la zborul cu avionul. Motivul real? Un vulcan islandez cu nume, pentru necunoscătorii limbii autohtone, imposibil de descifrat ori de rostit. Bine, bine s-au întrebat mulți, dar ce legătură are un vulcan dintr-o țară mai degrabă polară decât europeană cu spațiul aerian al zonei amintite mai sus? Și chiar în aceste condiții, nu se poate face nimic? Nu există vreo tehnologie avansată care să ofere o soluție pentru zbor? Sau vulcanul cu pricina nu poate fi cumva anihilat? Trăim totuși în secolul al XXI-lea sau în mileniul al III-lea, să fim serioși, trebuie să existe ceva…
Am observat timiditatea și chiar rușinea pe care au afișat-o cei care au explicat situația firmelor de transport aerian, aeroporturilor și prin aceștia tuturor pasagerilor. Erau fâstâciți ca în prima zi de școală în momentul în care părinții i-au încredințat învățătoarei în sala de clasă. De ce oare? E chiar așa de greu pentru umanitate să se recunoască învinsă într-o situație în care a pornit din start ca mare favorită? Sună cumva desuet în astfel de momente sintagme precum progresul omenirii sau idealul societății contemporane? Omenirea a ajuns prea sus ca să recunoască acum umilă (sinonimul bisericescului smerită) imposibilitatea de a deține controlul absolut afișat fără pauză cu o siguranță debordantă? Îmi vine în minte o celebră frază a Sfântului Ioan Damaschin care se potrivește de minune în acest context: „Dumnezeu folosește mijloace de constrângere și de smerire, atunci când omul începe să se încreadă prea mult în sine.” Nu este vorba, desigur, de vreo anulare a personalității umane doritoare mereu de a explora (nu numai lumește, ci și duhovnicește), ci de ritmul în care omul crește. Nu forțat, artificial, ci natural, liber. Și nu ritmul creșterii este important, ci maturitatea la care aceasta trimite.
Din păcate, calculul omenesc a ajuns să ne preocupe îndeajuns de mult încât gândul la Dumnezeu să nu fie decât marginal și să ne capaciteze cel mult duminica. Atribuim întotdeauna împlinirile din plan familial și cu atât mai mult cele specifice carierei propriilor puteri, pregătirii minuțioase și studierii în amănunt a tuturor aspectelor unei anume chestiuni. Ne burdușim CV-urile cu cuantificări ale lucrurilor pe care le-am făcut singuri, personal, afișându-ne această etichetă ori de câte ori se impune. Am făcut, suntem, am realizat. Dar Dumnezeu, cu El cum rămâne? Să ne fie viața o pură întâmplare? Ne lăudăm că totul funcționează cu precizie matematică, iar calculul nu are cum să fie eronat sau potrivnic, din moment ce avem perspectiva de ansamblu a lucrurilor. La începutul fiecărui demers analizăm repetat toate datele problemei, Dumnezeu lipsind cel mai adesea din ecuație sau îndeplinind funcție periferică, asta doar așa de complezență, pentru a ne justifica o anumită calitate. Avem multe de învățat de la bunicii care făceau niște cruci zdravene și hotărâte înainte de lucru și de masă. Se așezau astfel neîntrerupt într-o rânduială tainică, simțită permanent și care le umplea până la refuz de mulțumire sufletele încă tinere. Theologhiseau simplu, dar sincer: „totdeauna lucrul tău, să-l începi cu Dumnezeu”.
După vreo două săptămâni de panică în care s-au calculat pierderile produse de această calamitate naturală, lucrurile au revenit la normal. Pe același aeroport, aceiași mulți călători dornici să ajungă la destinație. Vulcanul? O înșiruire de fenomene care s-au potrivit unele cu altele. Parcă prea perfect… (diac. Cosmin PRICOP, sursa: www.ziarullumina.ro)
