Moartea unei persoane este un moment greu, în care durerea sufletească provocată de pierderea ființei dragi (rudă sau prieten) trebuie „împăcată” cu împlinirea practică a rânduielilor creștinești tradiționale. Trebuie să recunoaștem însă că, în multe cazuri, prima se estompează într-atât încât grija (grijile!) pentru organizarea prohodului se inspiră exclusiv din felurite superstiții și obiceiuri greșite, uitându-se faptul, primordial din perspectivă creștină, că „singurul lucru cu adevărat folositor” pentru cel răposat este rugăciunea liturgică, împletită cu cea personală a rudelor și a apropiaților, și cu milostenia evlavioasă întru pomenirea celui trecut la Domnul.
Se ajunge, astfel, ca slujba înmormântării să aibă un caracter „organizatoric” fugitiv și superficial, lipsit de duhul creștinesc al rugăciunii iubitoare și al reculegerii întru nădejde. Comuniunii duhovnicești, prin voia Domnului, cu cel adormit, îi ia locul o agitație perpetuă, dar în fapt oarbă, neargumentată și neluminată creștinește, după activități neesențiale, cum ar fi: aprinderea unui anumit număr de lumânări și poziția acestora pe tot parcursul slujbei, împărțirea „pomenilor” numai la un anumit moment din rânduială, locul sfeșnicelor și al crucii, locul portretului celui decedat, dezlegarea panglicilor de la picioare și de la mâini ș.a.m.d., la care se adaugă uneori lipsa de discreție a convorbirilor față către față și total inoportune a celor de la telefonul mobil.
Pentru a îndruma credincioșii noștri la o atitudine cu adevărat adecvată slujbei înmormântării, facem aici câteva scurte sugestii:
Activitățile practice (împărțirea milosteniilor, așezarea lumânărilor, a crucii și a celorlalte obiecte) să fie făcute, pe cât este posibil, înainte de începerea slujbei, timp în care, pentru a întreține atmosfera de rugăciune, se pot citi de către cântăreț psalmii 90 și 118, rânduiți în cărțile de cult la slujba înmormântării.
Cei de față să asculte în liniște și cu luare aminte cântările și rugăciunile slujbei, căutând să participe sufletește la ele și să-și însușească mesajul lor profund creștinesc; chiar dacă înmormântarea este una dintre împrejurările triste ale vieții, atmosfera de sfințenie a sfântului lăcaș trebuie respectată și cultivată prin bună-cuviință și implicare sufletească.
Aceia dintre participanți care „nu au răbdare pentru toată slujba” și ies din biserică, e bine să evite unele activități nepotrivite (fumatul, convorbirile și glumele necuviincioase etc.) Recunoștința și dragostea față de cel trecut în veșnicie trebuie să anime conduita noastră la slujba înmormântării.
Cuvântul de întărire și zidire duhovnicească pe care îl rostește preotul în cadrul slujbei trebuie ascultat cu toată atenția întrucât din el aflăm învățături ce ne pot ajuta la înțelegerea vieții în raport cu moartea și cu veșnicia.
După încheierea slujbei din biserică, să-l petrecem pe răposat la groapă în aceeași atitudine de cuviință creștinească.
Să fim conștienți că felul în care participăm la slujba prohodului cuiva drag nouă constituie omagiul pios pe care îl aducem valorii unei vieți omenești, cu realizările și neîmplinirile ei inerente, însă, deopotrivă, reprezintă o scurtă lecție despre moarte – realitatea cea mai dură a vieții – cu care ne vom confrunta și noi, inevitabil, cândva.
(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)
