Amintiri din Comunism

Măreața Uniune Sovietică construia pe atunci, adică între 1950-1955, mari canale, cel mai cunoscut fiind cel care lega râurile Volga și Don. Cântecele pe care tinerii brigadieri le cântau le-am prins și eu în Suceava anilor 1956-1959. Le-am și cântat, în două limbi. Traducerea românească era făcută la nivelul cunoștințelor gramaticale ale activiștilor: comsomolii (comsomoliștii) au pornit / părăseau ținuturi pașnici (pașnice)/ ei pe fată au părăsit… Fata era secretara organizației de comsomol, care strângea cotizația. Și la noi, membrii de partid înmânau secretarului BOB cotizația lunară. Cea de sindicat o luau șmecherii direct din salariu. Obiceiurile vechi s-au moștenit și la onorabilii lideri sindicali de azi, corupți, bogați, tari de gură și fără frică de Cel de Sus, cum ar fi spus mama. Dar cine are frică de Cel de Sus? Oamenii, nu prea! Poate alte viețuitoare. Eu aș face o previziune darwinistă: peste un milion de ani, dacă reușesc să ajungă până atunci, actualele maimuțe vor deveni oameni. Oameni deștepți, cinstiți, buni și drepți. Specia noastră va fi fost dispărută de mult…
Știința sovietică îl preamărea, se pare că pe bună dreptate, pe savantul Oparin, care a formulat teoria privind originea vieții în „supa” oceanului primar, cu miliarde de ani în urmă, „supă” denumită coacervate, cu elementul principal aminoacizii. Ceea ce spun și savanții de azi, cel puțin unii.
Activiștii comuniști de atunci, încălțați iarna și vara cu cizme și cu pardesie de piele de bivol, precum dr. Goebbels, aveau treabă cu țăranii. În toată istoria urgisitului nostru popor, toți i-au tratat pe țărani ca pe hoții de cai. Însuși Mihai Viteazul a dat funesta lui legare a țăranului de moșia boierilor. Toți i-au bătut și exploatat (exact așa) sute de ani. Turci, fanarioți, boieri și arendași, jandarmi și generalul Averescu, cu armata, au tras cu pușca și cu tunul în ei. Regele nostru neamț aproba tacit totul. Marii politicieni burghezi, Brătieni, Carpi, Marghilomani și alte neamuri cântate de Eminescu în nemuritoarea Doină, au supt sângele țăranului român. Ultimele picături le-au supt bolșevicii cominterniști, cu lacheii lor autohtoni. Așa s-au născut colhozurile, lăsând țăranii cu fundul gol, vorba lor.
Vorbind anterior despre colaboratorii onorabili ai securității, am uitat să spun că sfinții ierarhi, episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți etc. au fost înaintați în grad după 1990 pentru serviciile aduse patriei și partidului comunist. Au informat tot ce se putea informa, au cântat și au urat sănătate conducerii superioare a țării, să-i protejeze Dumnezeu, să-i lumineze învățătura marxist-leninistă, pentru preafericirea poporului român, care la vremuri de restriște, ca și la altele, mai bune, au depus un bănuț în cutia milei sfintelor noastre biserici. Dumnezeu să-i ocrotească pe sfinții ierarhi turnători ai securității, cum spun gurile rele, ascultând sfatul diavolului. Preasfințiții ierarhi au făcut această miraculoasă ascensiune profesională după 1990 pe baza recomandărilor onor ofițerilor de informații, contrainformații și contracontrainformații, precum era organizată și odioasa Ohrană țaristă, poliția politică de tristă amintire. KGB și GRU erau oricum, după 1950, două instituții serioase în confruntarea cu CIA și MI6. Orice ar fi, babele tot le pupă mâna neonorabililor turnători, inclusiv preoți și călugări, statul le plătește lefuri cât cele ale miniștrilor sau chiar mai mari, și ei ce fac? Fac apel la mila publică și la buget, pentru construirea unui nou palat al poporului, o casă a patriarhului, alături de palatul parlamentului, făurit cu sângele și sudoarea neamului nostru nefericit.
Să ne mutăm gândurile spre trecutul glorios al științei sovietice, cea care a făcut totuși primul Sputnik, cu racheta aferentă, fără sprijinul nazistului Wernher von Braun.
Iar și iar despre informatorii care au stat de-a dreapta partidului și apărătorilor lui. După 1990, maeștrii informațiilor și contrainformațiilor, care se duelau cu serviciile capitaliste reacționare, uneori la două capete, dar și în colaborare cu KGB, fără existența căruia ar fi fost muncitori și țărani proști, poate unii funcționari de frunte ai unei Românii burgheze. Evident că mulți ar fi fost vagabonzi, bețivi, hoți și în general infractori. Marii maeștri ai combinațiilor, precum personajul savuros Ostap Bender din romanele sovietice ale lui Ilf și Petrov, aprobate personal de însuși marele Stalin prin anii 1930, au scos pe piață dosarele de colaboratori ale bieților pușcăriași politici eliberați în 1964. Era o condiție legală obligatorie pentru eliberare. Dușmanul poporului eliberat se angaja să iubească regimul comunist și să informeze periodic organele de securitate despre tot ce făceau sau auzea că spun unii oameni ai muncii împotriva partidului și poporului. Era, de fapt, un fel de eliberare condiționată. Dar inteligenții noștri intelectuali din societatea civilă s-au înfuriat. Ei au fost cei care i-au înfierat pe bieții pușcăriași. Ca și în cazul Monei Muscă, maeștrii combinațiilor și-au frecat mâinile de bucurie. Majoritatea celor care mai trăiesc se tem și acum să spună ceva despre pușcăria și torționarii lor. Și nu greșesc, fiindcă statul nostru iubit este condus tot de mâna lungă a securității.
Marx a spus, pe bună dreptate, că proletarul care se revoltă împotriva capitaliștilor care-i fură plusvaloarea muncii, toată, nu poate pierde decât lanțurile. În anii socialismului, românii au adaptat teza lui Marx: nu pierzi decât lanțurile proletarului lui Marx. Asta era, evident, valabil în anumite situații. Proletarii care erau cea mai progresistă clasă socială și, prin intermediul partidului, detașamentul său de frunte și al tovarășilor Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, nu puteau protesta. Au făcut-o minerii și muncitorii brașoveni în epoca de aur, dar n-au ajuns la pușcărie, ci repartizați în alte colțuri ale țării, sub supravegherea onor securiștilor, care slujeau numai țara.
Mulți cunoscuți din tinerețe, unii foști activiști, lucrători din organe de partid și de stat, directori de instituții, președinți și vicepreședinți, mă întreabă uneori mirați: tu nu ești un om de-al nostru? Nu, răspund eu, n-am luat comunismul în serios. Ai făcut și tu Cântarea României, ai stat pe marginea trotuarului cu formații artistice când trecea tovarășul Nicolae Ceaușescu, ai scris la ziarul partidului… Perfect adevărat, numai că eu am refuzat să fiu activist UTC sau PCR, securist sau milițian în tinerețe, colaborator al securității n-am avut onoarea să fiu, așa, pur și simplu, pentru că uram comunismul încă de la 10 ani, împreună cu mama și bunica.
Ioan Pînzar