Nădăjduita rodire a smochinului

După primirea entuziastă, după trecerea pe la templu, după câteva vindecări săvârșite, dar și după mustrarea adusă celor ce necinsteau locul cel sfânt, Iisus a simțit nevoia unei retrageri. A ales, ca și de alte ori, Betania. Locul unde, în casa lui Lazăr, a Martei și a Mariei, a găsit nu doar adăpost, ci mai ales căldură și prietenie. De altfel, nici nu putea rămâne pe-aproape, în vreo locuință aflată în vizorul ochiului scrutător al mai-marilor de la templu: cine L-ar fi adăpostit ar fi fost, cu siguranță, exclus din adunare.

Dis-de-dimineață, pe calea întoarsă spre Ierusalim – distanța nu era mare, mai puțin de trei kilometri –, Iisus „a flămânzit”. Era om, S-a făcut asemenea nouă, cu cele ale omenescului din om. A văzut un smochin pe marginea drumului, de departe promițând mult, având frunziș bogat, dar acesta nu I-a oferit vreun rod. Bun pentru umbră, eventual, nefolositor pentru a potoli foamea. Și Iisus l-a blestemat: „În veac să nu mai fie rod din tine”. Iar, spre uimirea apostolilor, imediat, pe dată, s-a produs și uscarea. Efectul blestemului nu s-a lăsat așteptat, nu a avut nevoie de un „timp de lucrare”, de „integrare” a cuvântului de blestem.

A dat mult de gândit episodul blestemării smochinului de către Iisus Hristos. El, Care a învățat să răsplătim răului cu bine și să alegem a binecuvânta, nu a blestema, ba, mai mult, să răspundem blestemului nu cu blestem, ci cu binecuvântare, iată-L acum, pe El, că blestemă. Un copac. Un copac care – pare-se – că e și… „nevinovat”. Căci zice Evanghelistul Marcu, „dezvinovățindu-l” pe smochin: „n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor”. De ce să ceri ceva, dacă încă nu era vremea pentru acel ceva? Nu e oarecum nedrept?

Explicații s-au dat mai multe, dar nu s-a găsit un răspuns deplin, mulțumitor pentru toți, un răspuns comun la mai multe nedumeriri. S-a spus, de pildă, că, dacă era frunziș bogat, înseamnă că ar fi trebuit să se găsească și roade, pentru că o anumită specie de smochin întâi rodește, sau cel puțin dă mai dinainte semne (un soi de „pre-fruct”) că va avea rod în sezonul care urmează, și apoi se ivesc frunzele.

Apoi, din perspectivă alegorică, smochinul a fost văzut ca metaforă pentru poporul evreu: evlavie, pretenție, slavă exterioară și nimic pe dinlăuntru. Gestul lui Iisus ar putea fi înțeles – iarăși, greu poate fi primit tâlcul – ca o „dovadă” că ar putea să „facă” și rău, dar nu-l alege pe om pentru această „demonstrație”, ci un copac, un element din natură. Sau că este o „pedeapsă” amânată: din frunze de smochin și-au făcut strămoșii primele acoperăminte pentru trup, după ce au călcat porunca Domnului și s-au trezit goi. Cum nu a fost blestemat atunci – dar de ce ar fi trebuit numaidecât blestemat? Ce „rău” a făcut sărmanul copac? –, i-a venit vremea acum. Smochinul a mai fost asociat cu păcatul: fructul la început este dulce, este lipicios, dar la sfârșit este amar, iar frunzele-i sunt aspre și nu pot fi folosite la mai nimic.

Părinții Bisericii și imnografia zilei de Luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ne invită, așa cum ne-au obișnuit, la o privire pe dinlăuntru a celor petrecute cu smochinul neroditor. De pildă, într-un plan duhovnicesc, flămânzirea lui Iisus Hristos a fost văzută nu ca una materială, ci lui Dumnezeu I S-a făcut „foame” de sufletele oamenilor, de „oile cele pierdute”, căci El zisese ceva mai dinainte: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți […]. Mâncarea Mea este ca să fac voia Celui Ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui”:

„Trecând pe drumurile vieții,

Mântuitorul meu,

ai flămânzit de bunăvoie, poftind mântuirea tuturor;

că de aceasta ai flămânzit,

adică de întoarcerea celor rătăciți la Tine”.

Pe mine mă dorește, mă vrea la Sine, mă cheamă să fiu al Său Mântuitorul Cel Ce străbate, iar și iar, nu calea de la Betania la Ierusalim, ci drumurile vieții mele, și ale tale, și ale omenirii întregi. Ca atare, smochinul sunt eu, este viața mea. Punând alături în mintea mea o altă întâmplare cu un smochin, tot care nu aducea roadă și care, destinat tăierii, a mai fost păsuit un an, poate, poate, se va putea culege ceva din el, îndrăznesc a zice, în duh de umilință:

„Eu sunt, Doamne, pomul cel neroditor,

care nicio roadă de pocăință nu aduc,

și mă tem de tăiere și de focul cel nestins mă înfricoșez.

Pentru aceea, mă rog Ție:

mai înainte de împrejurarea aceea,

întoarce-mă și mă mântuiește”.

Nu doar Adam și Eva și-au făcut îmbrăcăminte din frunze de smochin; ei voiau să-și acopere o goliciune care le aducea rușine; la rându-mi, și eu am încercat să-mi ascund lipsa de rodire, lipsa de conținut, micimea de suflet, golul sufletesc, prin cele (doar) din afară. M-am lăudat cu cele pe care le vedeau alții. Nu sunt mai bun nici decât Sinagoga pe care o închipuia, metaforic, pilda smochinului. Dar aceste frunze nu doar că nu au acoperit, nu au mascat cele de rușine pe care le voiam ascunse, ci mai mult m-au făcut de râs, căci m-au vădit, pe deasupra, că sunt și fariseu, fățarnic, pozând, prin „frunze”, ca și când aș fi un pom frumos roditor. De aceea spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul că le port spre vădirea patimilor pe care, cu voia mea, le-am lucrat și, astfel, ele îmi sunt spre rușinea mea:

„Îmbrăcat sunt cu îmbrăcăminte de rușine,

ca și cu niște frunze de smochin,

spre vădirea patimilor celor din voia mea”.

Astăzi trece Domnul pe lângă mine. Vine în Ierusalim spre Pătimiri. Pătimește pentru mine. Cum mă găsește? Numai cu frunze? Frumos și aranjat pe dinafară și doar atât? Nu voi putea spune că a venit prea devreme. Că nu am știut de cercetarea Lui. Că am fost luat prin surprindere. Că încă nu este timpul roadelor. În viața unui om al lui Dumnezeu, toată vremea este vreme de rodire. Orice ceas, orice moment este chip prielnic pentru a aduce rod frumos Domnului. Întâlnirea cu Domnul este una pe care o aștept, nu o amân, nu o las pe cât mai încolo, ci mă bucur de ea, pentru a-I oferi, cu recunoștință, talantul lucrat, darul înmulțit, rodul îmbelșugat. De fapt, până la urmă, nu este ceva al meu, ci sunt cele ale Lui, smerit lucrate și în mine. Ale Tale, dintru ale Tale…

Dacă de la smochinul de pe marginea drumului spre Ierusalim Iisus nu a primit nimic, nu-L lăsa „flămând” și tu! Pune-I înainte cele adunate în acest post! Arată-i că nu au fost numai cele exterioare, fără conținut, care să acopere un gol, ci că, în Duhul cel Sfânt, toată nevoința celor 40 de zile nu a fost zadarnică! Ea a adus rod – fie 30, fie 60, fie 100, Dumnezeu va cântări! –, rod văditor al lucrării tainice și trainice, îmbucurătoare și încurajatoare, cu care putem veni înainte-I. Care sunt semnele acestei lucrări? Ne ajută să ne cercetăm și să ne verificăm Sfântul Apostol Pavel:

„Roada Duhului este dragostea,

bucuria,

pacea,

îndelunga-răbdare,

bunătatea,

facerea de bine,

credința,

blândețea,

înfrânarea, curăția”.

Iar când, Doamne, la Marele Seceriș, găsi-vei întru mine prea puține și necoapte roade, rog milostivirea Ta, să nu blestemi uscăciunea mea, ci cu binecuvântare să mă altoiești Ție, Vița Cea mult-roditoare. Și așa, odihnindu-mă în Tine, Tu vei face roade întru mine, iar eu, în freamăt de veșnicii, Îți voi aduce ale Tale, dintru ale Tale

Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul