Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Sfântul Sava s-a născut într-o familie de buni creștini pe la anul 334, într-un sat din părțile Buzăului, nu departe de râul Buzăului, numit în limba daco-tracică Mousaios. Sfântului Sava (334-372) i s-a spus Gotul pentru că era socotit a fi „got de neam”, deoarece în acea vreme Dacia Traiană era stăpânită de goții migratori.
Despre el se spune că ar fi fost călugăr și cantorul bisericii din sat; de aici și prietenia duhovnicească pe care o avea cu preotul Sansalas, slujitorul bisericii din satul respectiv, precum și cu alți preoți din parohiile învecinate. Era apropiat sufletește și de preotul Gutticas – care păstorea într-o parohie apropiată – la care, atunci când preotul Sansalas lipsea, se ducea ca să se roage împreună.
Din păcate, după strămutarea la cele veșnice a împăratului Constantin cel Mare (20 mai 337) și preluarea tronului de către Constanțius, fiul aceluia, creștinii din Dacia Carpatică – sau Gothia, cum mai era numită – au suferit din pricina prigoanei regelui Athanaric al goților. Acesta urmărea să-i întoarcă de la credința cea adevărată în Iisus Hristos, impunându-le – totodată – acestora să mânănce „din jertfele consacrate idolilor”.
Sfântul Sava nu numai că nu a acceptat să mănânce din jertfele idolești, ci a încercat să-i oprească de la cădere pe toți cei care se numeau creștini. Atunci, regele Athanaric – conducătorul goților păgâni – înfuriindu-se, a dispus, drept pedeapsă, ca Sava să fie exclus pentru o vreme din comunitate. Sătenii îl cunoșteau „încă din copilărie” ca fiind un om „drept, cucernic, blând, inteligent, bun misionar și foarte râvnitor în apărarea credinței”.
Din dorința de a-i lua apărarea în fața autorităților, unii dintre ei s-au oferit să le spună goților păgâni – sub jurământ – că toți din acel sat, inclusiv Sfântul Sava, slujesc idolilor. Însă, Sfântul Sava – luând la cunoștință despre intenția lor – nu a acceptat ca cineva să jure fals în apărarea lui și de aceea a ieșit în mijlocul adunării, mărturisind personal că este creștin.
Atitudinea sfântului a atras asupra sa ura regelui Athanaric, care a poruncit ca Sava să fie scos afară din sat, mai ales că era un om sărac. Excluderea sa din comunitate, nu a fost singura măsură opresivă luată de către autoritățile păgâne împotriva credinței declarate din partea Sfântului Sava și a preotului Sansalas, ci regele Athanaric a înăsprit persecuțiile împotriva întregii Biserici a lui Hristos.
Mai mult, în Săptămâna Luminată – în a treia zi de după Învierea Domnului a anului 372 – Atharid, fiul dregătorului Rothesteu, a năvălit noaptea, împreună cu o ceată de nelegiuiți, în casele preotului și cantorului, pe care i-a arestat, după care i-a bătut cu bice și nuiele și i-a alergat cu picioarele goale, până târziu în noapte, printre cioturile unei păduri arse în urma unui incendiu. Și pentru că aceștia au ieșit nevătămați în urma „corecțiilor” administrate de persecutori, Atharid a dispus ca Sfântul Sava să fie răstignit pe osii de căruță – una pentru mâini și o alta pentru picioare – lăsându-l peste noapte pradă păsărilor răpitoare și animalelor sălbatice. Însă, spre dimineață, tânărul Sava a fost eliberat din obezi de femeia care pregătea masa prigonitorilor. Când Atharid s-a trezit și a aflat de gestul acelei femei, a poruncit ca să i se lege sfântului mâinile și să fie spânzurat de grinda casei, dacă nu va mânca din mâncărurile închinate idolilor. Dar, și de această dată, Sfântul Sava i-a refuzat, spunându-le că „acele mâncăruri sunt mâncăruri ale pierzării, necurate și spurcate întocmai celui care le-a trimis”.
Insultele rostite de Sfântul Sava la adresa lui Atharid l-au determinat pe unul dintre cei trimiși să arunce cu un drug de fier ascuțit în pieptul sfântului, încât cei care erau de față au crezut că îndată va muri. Însă nu a fost așa! Credința Sfântului Sava în Iisus Hristos a făcut ca intensitatea acelor lovituri să se reducă așa de mult, încât sfântul a avut impresia că aceia au „aruncat în el cu un fir de lână”.
În cele din urmă, Sfântul Sava a fost condamnat la moarte prin înec, iar preotul Sansalas a rămas încarcerat. Ajunși pe malul râului Mousaios, cei din „plutonul de execuție” – constatând că Sfântul Sava a fost condamnat la moarte pe nedrept – s-au sfătuit între ei ca să-l elibereze. Însă sfântul – ascultându-le intenția – nu a fost de acord cu decizia lor, ci chiar i-a îndemnat să pună în aplicare sentința primită; mai ales că „îngerii în slavă erau nerăbdători ca să-l primească”.
După ce l-au înecat, l-au scos din apă și l-au lăsat pe malul râului pradă hienelor și păsărilor răpitoare. Numai că nu a fost să fie după cum au gândit ei pentru că, aflându-l frații întru credință, l-au îngropat întru ascuns.
Doi ani mai târziu, în anul 374, Sfântul Vasile cel Mare cerea lui Iunius Soranus – preastrălucitului duce al Sciției Minor – să-i trimită, cu îngăduința Bisericii din Gothia, moaștele Sfântului Mucenic Sava în Capadocia. Primirea moaștelor a fost confirmată de Arhiepiscopul Capadociei prin Epistola 164, scrisă la anul 374. Din epistolă reiese că Sfântul Ierarh Bretanion al Tomisului, cel care ar fi redactat actul martiric al Sfântului Sava și a înlesnit trimiterea moaștelor lui la sud de Dunăre, își avea originea în regiunea Capadociei.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în ședința sa de lucru din 20 iunie 1992 – l-a trecut în rândul sfinților pe Sfântul Mucenic Sava, care timp de 38 ani și-a apărat credința în Iisus Hristos până la sacrificiul suprem, înfruntând pe prigonitorii Creștinismului și strălucind ca o lumină în mijlocul poporului, având ca zi de pomenire la 12 aprilie.
