Canonul-imn de ridicat sufletul în picioare

În zilele acestea, Canonul cel Mare,  izvodit din rugăciunea bătrânului episcop imnograf, Sfântul Andrei Criteanul, melodul ascet ce-a întocmit „Canonul lacrimilor”, un metanier în care se-nșiră 250 de noduri (în tot atâtea strofe) de rugăciune, de poezie și de doxologie, ni se vădește cu fiecare înnoită îngenunchere a fi ornic neostoit ce înveșnicește fiecare secundă a căinței și rugăciunea.

Un canon de pocăință ce-mi pare peste-poate a fi necunoscut celor care, în fiecare an, în zilele ce pun căpătâi Postului Mare, cele dintâi mai cu seamă, reînnoiesc și întețesc căința, și mărturisirea, și rugăciunea. Un imn frumos și melodios al sufletului care suspină și cântă, așa cum numai lacrimile care-și știu nevrednicia și neputința știu să cânte. Nu cred să le fi rămas necunoscut acest canon de rugăciune nici unora dintre sfinți. Vor fi rostit și ei, cei atât de des și de înalt de adânc cinstiți și chemați în rugăciune de popor, acest canon de pocăință, ca pe un imn de ridicat sufletul în picioare în vinerea sufletului. Apoi, după vădirea dumnezeiască a sfințeniei lor, sute de ani în șir, au auzit și ascultat, murmurate sfios, îngânate c-un dor neapus de Bun și Drept Dumnezeu sau cu părerea de rău rostită zbuciumat în piept, ectenii ca acestea înlănțuite cuminte-n canon. Și-nmănuncheată fiecare cu un ecou sfios și duios: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”.

„Canonul lacrimilor”. Rugăciune. Căință. Mărturisire. Un imn în nouă cântări de îngenuncheat mai ades lângă tâmplele domolirii vremelniciilor noastre, după care simți nevoia să taci cuvintele și să le lași pe ele să zidească, izvodit de un condeier ascet ce-a încercat să caligrafieze, după sufletul său, lumea. Nu-i loc de-ncrâncenare în canon, ci-i prag de reîncredințare. Și de molcomire. Ca o pravilă a gândului smerit, și recunoscător, și supus, la vremea otpustului: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.” și „Pustiu sunt de virtuţi creştineşti şi, flămânzind, strig: „Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă!” (Cântarea I) sau „Greşit-am, Doamne, greşit-am Ţie! Milostiveşte-Te spre mine. Că nu este cineva între oameni, din cei ce au greşit, pe care să nu-l fi întrecut eu cu greșelile.”(Cântarea a III-a)

Și-n urma lor, răzbind dinspre inimă, fără a cuteza mai mult, ca un ecou, și-un gând primenit, răsmurmurat din nou și din nou, ca acesta: Părinte Bun, mai nemurește-mă, Te rog, o dată! Botează-mi, iar și iar, cu-o nouă și înaltă iertare, risipirea!

„Canonul lacrimilor”. Căință. Rugăciune. Mărturisire. Lacrima aceea care înveșnicește iertarea și primenește iubirea. Rod al credinței de nestrămutat. Plâns așezat deodată cu gândul sub brațele Crucii, rostind necontenit numele lui Iisus Cel Înviat. Iar dacă spui Iisus, spui Viață, și Iubire, și Iertare, și Nemurire, și Cer străluminat. „Trupul Tău şi sângele pentru toţi Ţi-ai pus, Cuvinte, răstignindu-Te; trupul, adică să mă înnoieşti, iar sângele ca să mă speli. Duhul ţi-ai dat ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău.” și „Biserica a câştigat pahar coasta Ta cea purtătoare de viaţă, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării şi al cunoştinţei; spre închipuirea celei vechi şi a celei noi, a amânduror legilor, Mântuitorul nostru.” (Cântarea a IV-a)

Ca odinioară stâlcitului-de-ndoială-suflet-de-tată: „înduplecă pe Hristos, suflete, cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăţia şi cu smerenia” și „strigă din adâncul inimii (…): Fiul lui David, mântuieşte-mă şi pe mine”, pentru că El, „Hristos pe magi i-a mântuit, pe păstori i-a chemat, mulţimea pruncilor a făcut-o mucenici, pe bătrânul l-a slăvit şi pe văduva cea bătrână”. (Cântarea a IX-a)

Știind aceasta, „Deşteaptă-te, o, sufletul meu! Ia seama faptelor tale pe care le-ai făcut, şi adu-le la vedere; varsă picături de lacrimi; spune cu îndrăzneală faptele tale şi cugetele tale lui Hristos, şi te îndreptează”, (Cântarea a IV-a), așază-L pe Mântuitorul Hristos semn tare și nestrămutat de rugăciune și de carte!

„Canonul lacrimilor”. Mărturisire. Căință. Rugăciune. Și-n zile ca acestea, și-n cele care vor veni, se perindă mulțimi nenumărate de oameni prin viața noastră și prin lume. Oameni pentru care rugăciunea ia și chipul trudei ieșirii în întâmpinarea celuilalt, din grija de a fi acolo dacă s-ar întâmpla ca semenul să-ngenuncheze în tină cumva. Oameni prin sufletul cărora Dumnezeu umblă câteodată desculț, ca să nu tulbure tihna așezată acolo, la ceas de după Priveghere sau de apolis de Sfântă Liturghie. Oameni care știu că prin cei din jur trece fiecare cărăruie ce duce către Dumnezeu. Că nu poți ajunge la El decât prin ei. Oameni care-și numără zilele ce le înnumără anii în suflete pentru care au izbutit să fie prispă caldă, ce cheamă liniștea din nou acasă, sau liman ce știe taina risipirii valurilor ce se abat spre el ne-ncetat. Oameni pentru care cuvintele „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) sunt rost, și rugăciune, și taină, și chemare, și misiune, și iubire, și viață. Și sufletul lor e asemeni unei case cu multe-multe ferestre. Și toate lăsate deschise. Să poată intra mai lesne lumina și-n zăbranicul însingurării să nu se-mpiedice vântul. Să poată fi zărită de departe, de s-ar întâmpla înnegurare, și să poată cuprinde chiar și-un alai de îngeri, ce s-ar afla pe Cale. Oameni ce ni-L arată frumos pe Hristos. Oameni-mărturisire. Oameni dintre cei care știu, și cred, și mărturisesc: „făcându-mă lut viu”, „pentru mine ai luat chipul meu, Dumnezeu fiind”(Cântarea a V-a); „pe cel ce plânge îl vezi, şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit” (Cântarea I); „aproape lângă uşi este Judecătorul: ca un vis, știu, ca o floare trece vremea vieţii” (Cântarea a IV-a); „greşit-am Ţie, mântuieşte-mă; nelegiuit-am, miluieşte-mă; (…) rugăciune aduc şi cer să iau iertare”. (Cântarea a VIII-a)

Se dovedește a fi Canonul cel Mare un imn de ridicat sufletul în picioare. Și, după ce se va fi privit cu luare-aminte și va fi privit fără îndreptățire de sine-napoi, pentru că știe că privește Cerul țintă-n el, ca și cum ar privi-ntr-o fântână, și ca să nu se rușineze că-i desculț și cu tălpile sângerând a neputință și-a îndoială amestecată cu teamă, de-nfățișat în fiecare zi ca-n fața lui Iisus,  Cel Care a spus: „Nu te teme. Crede numai!” (Marcu 5,36). Și în răstimpuri, de-i peste putință în fiecare ceas, de-ntors cu fața către sine și de murmurat: „Viforul răutăţilor m-a cuprins, Milostive Doamne; ci, ca lui Petru, întinde-mi şi mie mâna Ta. (…) Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut. Ruptu-mi-am acum veşmântul cel dintâi, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, (…) pierdutu-mi-am frumuseţea cea întâi-zidită şi podoaba mea, haina cea dintâi ţesută de Dumnezeu. Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumuseţea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, aşa mă află. Păcătuit-am (…) şi strig Ţie: Eu însumi am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele.” (Cântarea a II-a)

Prof. Daniela CEREDEEV