Luciditate și trezvie

Cea mai comună și la îndemână defi­niție a lucidității este cea de a privi realitatea așa cum este. Fără îndoială că această percepere a lucidității conține și o doză de suficiență, de aroganță mascată. În mijlocul haosului tuturor evenimentelor actuale, al opiniilor enunțate de factorii de decizie care se contrazic reciproc, al interpretărilor conspira­ționiste, încărcate de o fantezie cvasi-psihotică, a rămâne treaz, a privi cu acea claritate a gândirii pe care o reclamă luciditatea este aproape un gest suprafiresc. A rămâne conștient în toată această nebuloasă a inconștienței, a unei incontinențe a gândirii, în care gândurile refulate se amestecă năvalnic cu cele care reprezintă esența legăturilor sociale, surpându-le pe cele din urmă, este un gest rezervat unei elite tot mai străvezii.

Însă luciditatea a avut întotdeauna un defect major - este omenească, prea omenească, preocupată efectiv numai de ceea ce este realitate materială a vieții. Luciditatea nu-i trezvie. Sau nu a ajuns încă trezvie. Pentru că trezvia, teologic vorbind, nu reprezintă doar a fi conștient de tine și de ceea ce se întâmplă în jurul tău, ci a fi conștient de lucrarea lui Dumnezeu din viața ta, în a depăși într-un salt duhovnicesc lumea aceasta, sau a o privi prin ochii sufletului luminați de Duhul Sfânt. Trezvia este așezarea conștientă înaintea lui Dumnezeu, luciditatea este conștientizarea lumii acesteia așa cum este ea - trupească, materială, închinată cultului sinelui. Omul lucid poate ajunge, așadar, cel mult un înțelept, un filozof, dar omul trezvitor poate atinge, cu ajutorul lui Dumnezeu, o treaptă superioară - aceea de a fi sfânt.

În plus, luciditatea poate avea și unele con­secințe deloc benefice pentru cel care o arborează drept o virtute în sine. A vedea prea mult din realitatea acestei lumi și a o prefera realității dumnezeiești este toxic. Înseamnă să pui prea multă durere, prea multă suferință în balanța propriei vieți. Luciditatea înseamnă să vezi în primul rând lucrarea răului, câteodată la fel de galopantă precum o tumoră care asfixiază toate organele și mușchii pe care se dezvoltă. Înseamnă, uneori, a te concentra asupra păcatului în detrimentul virtuții, asupra diavolului în locul lui Dumnezeu. Pentru că păcate vor exista tot timpul, iar realitatea acestei lumi le întreține cu o perseverență vecină cu nebunia. A fi lucid într-o lume căzută în loc de a fi trezvitor într-o realitate dumnezeiască te poate conduce la cel mai nebun delir dintre toate: cel al unei conștientizării prea aspre. Acum mulți ani, în timpul unui război, o femeie a fost capturată împreună cu toată familia ei. Apoi, a trebuit să vadă cum toți cei apropiați sunt uciși cu sălbăticie de atacatori. Ea a fost singura supravie­țuitoare, fiind mai întâi trimisă într-un lagăr de exterminare și eliberată ulterior, slăbită și aproape muribundă, când războiul s-a încheiat. Relata, cu lacrimi în ochi, că singura modalitate prin care a putut supraviețui a fost să-și mute atenția de la cele petrecute la ceva mai înalt. S-a gândit permanent cum le va ajuta pe femeile care au trecut printr-o traumă identică - destule la număr în acea vreme! - să își revină, să nu se lase pradă nebuniei și deznădejdii. Dacă ar fi rămas doar lucidă și s-ar fi concentrat pe pierderile suferite, nu și-ar mai fi revenit niciodată. Dar ea a trecut în spațiul trezviei, s-a orientat către iubirea de Dumnezeu și de aproapele și nu numai că a depășit îngrozitoarele traume la care a fost supusă, dar a întemeiat și un centru unde a ajutat cu blândețe și răbdare la recuperarea a nenumărate femei care aproape înnebuniseră de durere.

Aceasta este și calea pe care Hristos ne-a arătat-o, ne-a învățat cum să ne detașăm de o prea mare luciditate, care îți explică realitatea în termeni omenești, și să dobândim trezvia, care înseamnă să privim cele petrecute prin ochii duhovnicești, prin înțelegerea marelui plan de mântuire și restaurare împlinit prin Învierea Sa din morți.

Și cât timp ai trezvie, dobândești ceva mai presus de luciditate: vederea iubirii dumne­zeiești, chiar și în mijlocul celor mai mari nenorociri, pentru că, nu este așa, binele învinge întotdeauna. Și va birui chiar și în detrimentul celei mai sceptice lucidități.

(Pr. Adrian Agachi , Ziarul Lumina)