A certa sau a dovedi?

Minimalismul este o trăsătură definitorie a apoftegmelor. Suntem cruțați de detalii inutile, de expli­cații de prisos și suntem puși în fața unor texte care au, de multe ori, concizia unui haiku. În numeroase cazuri însă, lipsa unui context produce dificultăți de înțe­legere. Suntem puși în fața unei prea mari libertăți, fără nici un fel de jaloane care să ghideze interpretarea.

Avva Pimen a zis: „A-l învăța pe aproapele tău este ca și cum l-ai certa” (Pimen 157). Nici o infor­mație în plus nu avem aici care să ne limpezească înțelegerea. Avva Pimen a vorbit în mai multe locuri despre dificultățile, provocările acestui proces vital și totuși riscant de a-l învăța pe cel de lângă tine. Spre exemplu: „A-l învăța pe aproa­pele este treaba unui om sănătos și nepătimaș, altfel la ce bun să construiești casa altuia și s-o dărâmi pe a ta?” (Pimen 127). Sau: „Cine a văzut, dar n-a păzit, cum poate învăța pe altul?” (Pimen 197). Exemplele de acest fel pot continua, pentru că părinții deșertului sunt în consens atunci când vine vorba despre necesitatea experienței personale. În plus, pentru a înțelege și mai bine cuvântul avvei Pimen, este util să vedem textul grec. Verbul utilizat aici (ἐλέγχω) și tradus în româ­nește prin a certa sau a mustra are o paletă semantică foarte amplă. De la a face pe cineva de ru­șine, a certa, a mustra, până la a arăta, a dovedi. Traducerea latină optează aici pentru verbul arguo, care înseamnă în primul rând a arăta, a demonstra, a dovedi și abia în al doilea rând, a acuza sau a învinui.

Interpretarea acestei apoftegme poate merge în două direcții care nu se exclud reciproc, ci sunt complementare. În clipa în care înveți pe cineva, îi propui o întâlnire cu adevărul, care e un reper tare, imu­abil. Confruntarea cu adevărul nu este niciodată comodă, pentru că îți cere să te schimbi, să te conformezi lui, să te îndrepți. De aceea, chiar afirmarea adevărului cu cea mai mare blândețe poate să fie percepută ca o dojană.

Pe de altă parte, a învăța pe cineva înseamnă a-i arăta, a-i dovedi adevărul, a-l face clar și vizibil. Nu există proces de învățare care să nu implice gestul simplu de a arăta, pentru ca în felul acesta să mijlocești cunoașterea. În contextul părinților deșertului (și, în general, al spiritualității răsăritene), ești un învățător bun în măsura în care poți întrupa ceea ce spui celorlalți, în măsura în care reu­șești să devii imaginea vie a cuvintelor pe care le rostești. În felul acesta, din perspectiva învăță­ce­lului, învățătura poate fi percepută ca mustrare pentru că pretinde schimbarea. Pentru învă­țător, în schimb, a învăța pe aproa­pele este asemenea cu a arăta sau a dovedi.

(Paul Siladi, Ziarul Lumina)