Despre însingurare și Dumnezeu

Vine un moment când pare necesar să îți declari răspicat adeziunea la o idee ori la alta, opusă. La pro ori la contra. Eventual, la un întreg ansamblu de precepte, care să își întindă rădăcinile printre pietrele de temelie măcinate de nimicnicia gândurilor. Iar rezultatul constă, adesea, în stagnarea unei persoane între concepte mucegăite, mereu spoite în culorile noutății, modernului, aparentului… Sunt lucruri care ne pot modifica felul de a fi sau pot schimba felul în care suntem percepuți, dar asta nu înseamnă, neapărat, că am devenit, din acel moment, cu adevărat diferiți.

Apartenența înverșunată la un grup nu ajută, după cum nici singurătatea greşit asumată nu este o soluție. În fața fleacurilor cotidiene suntem expuși derizoriului sau distrugerii, iar nimicul este calea sigură spre alienare. Retragerea din societate, fără o bază solidă a gândirii și a trăirii sufletești, în special, duce la rătăcire pe drumuri neumblate, pline de hățișuri și hârtoape. Altfel spus, însingurarea sprijinită doar de premisele mistificate, egoiste, ale evadării din calea unei primejdii (fie ea reală ori închipuită, ancorată în moment sau persistentă, dincolo de timp), este lipsită de rost și, într-un final, dăunătoare propriei deveniri. Reprezintă, până la urmă, un suicid social, care nu poate aduce nimic bun în viața noastră, întrucât Însuși Dumnezeu a zis: „Nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18).

Am văzut, însă, oameni care au preferat să rămână singuri cu Dumnezeu. Și nu este vorba despre o rătăcire maladivă prin spații ascunse, departe de orice comuniune socială, ci despre un parcurs voluntar pe o cale grea, unde redescoperi ca tovarăș de drum pe calea vieţii pe Tatăl ceresc. Aceasta reprezintă cu totul altceva. Astfel, retragerea, izolarea întru divin, nu mai este, de fapt, singurătate. Este căutare și împlinire. Este scrutare și înțele­gere. Este existență în vederea comuniunii cu per­fecți­unea, pe malul sublimului, cel atât de îndepărtat, aflat dincolo de vorbe, speranțe și uitări…

Izolarea, însoțită de asceză, este o rugăciune continuă. Tocmai de aceea adevărații pustnici au fost și sunt cele mai generoase persoane care au existat vreodată, iar retragerea lor din lume a consti­tuit o acțiune deosebită, de un altruism covârșitor, dedicată atât lui Dumnezeu, cât și semenilor. Iar privită din această perspectivă, trebuie să recu­noaștem că mai degrabă viața noastră este adesea caracterizată de o însingurare neroditoare, pustiitoare, în timp ce viața celor care s-au dedicat lui Dumnezeu reprezintă o rază curată de soare, izvorâtă din împlinirea existenței umane întru divin.

Iată, așadar, două aspecte, total opuse, ale însingurării: solitudinea alături de propriul sine și cea alături de divin. Trebuie să înțelegem că nimeni, niciodată, în nici o circumstanță, nu este cu adevărat singur. Indiferent de scopurile, motivațiile și pretextele noastre, doar faptul că ne întoarcem cu spatele (ori ne retragem într-un loc ferit) nu este suficient pentru a ne ascunde. Și nu știu de ce și-ar dori cineva un astfel de lucru. Deoarece numai fărădelegile sunt săvâr­șite, de pre­ferință, la „adăpostul” întunericului sau negurii, în timp ce întreaga noastră viață, cu bune și cu rele, este trăită „la vedere”, printre semeni și sub privirea părintească a lui Dumnezeu.

Mulțimea distragerilor specifice perioadei contemporane, mă refer la ce trăiam în urmă cu două luni, are un efect bizar. Între prieteni, cunoștințe și nenumăratele persoane care ne înconjurau - mai ales în marile aglomerări urbane -, între televizor, radio și internet, mereu ocupați, mereu surescitați, ne-am surprins, în momentele grele, că experimentăm singurătatea în mijlocul mulțimii, acel paradox care ne demonstrează că nu este suficientă existența altcuiva în preajmă (real sau virtual) pentru a ne ajuta să simțim cu adevărat binefăcătoare prezența sa. Dimpo­trivă. Prea adesea suntem asaltați de persoane (indiferente, de fapt) care urmăresc să ne atragă într-un grup, fără a fi interesate de noi înșine, neapărat, ci de înscrierea noastră în catastifele înșelătoare ale acestui veac, de încolonarea noastră sub un stindard, adăugându-ne unui număr, nu unui mediu social. Iar solitudinea de facto devine alienare, îmbolnăvindu-ne de însingurare efectivă și afectivă. De aici apare impo­sibilitatea adaptării la acest mod toxic de exis­tență, urmată de autodistrugere.

Remediul este simplu - deși, poate, nu modern: întoarcerea către Dumnezeu. Unicul aspect cu adevărat pozitiv al acestei vieți constă în cunoașterea și chemarea Tatălui ceresc, atunci când ne este bine, ca și atunci când ne este greu. În această situație, singurătatea în mijlocul mulțimii și izolarea în casă, ambele cât se poate de reale, nu vor mai însemna mare lucru, căci va fi alături de noi Însuși Creatorul și binefăcătorul nostru. După cum sub­linia, într-o predică, vrednicul de pioasă amintire Mitropolit
Antonie Plămădeală: „Nu ai om? Ai Dumnezeu”. Iar asta, până la urmă, înseamnă că ai totul...

(Pr. Alexandru Pripon, sursa: Ziarul Lumina)