Icoana

Icoanele, așa cum vedem din etimologia cuvântului în limba greacă - imagine în oglindă, reprezentare vie -, sunt imagini, reprezentări ale Sfintei Treimi, ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Maicii Domnului, ale sfin­ților sau ale îngerilor. Prin intermediul icoanelor, oamenii contemplă Împărăția lui Dumnezeu și intră într-un dialog direct cu divinitatea, căci, așa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, „icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față”.

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea „teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”.

În perioada bizantină, termenul icoană denumea reprezentarea grafică religioasă în orice tehnică ar fi fost realizată: mozaicuri, picturi murale, icoane portabile, miniaturi, emailuri etc. Astăzi, însă, folosim acest termen pentru reprezentarea unui sfânt sau a unui subiect religios pe o suprafață, în principal din lemn. În timpul celor douăzeci de secole de viață creștină, pentru facerea icoanelor s-au folosit materiale variate, în funcție de posibilitățile economice ale donatorului sau de specializarea și preferința iconarului. Astfel, în afară de lemn, s-au pictat icoane pe pânză, iar mai târziu, pe strat de preparație, strat care se întindea pe o suprafață de lemn sau de metal, pe piele, foarte rar pe fildeș sau pe marmură. Termenul cel mai răspândit este acela de icoană portabilă, iar pictorii care le pictează se numesc iconari. Este de la sine înțeles că icoanele se foloseau, și până în ziua de azi se folosesc, ca obiecte de cult, din acest motiv fiind așezate în altare, pe iconostase, pe pereți, pe stâlpi și pe coloane, astfel încât credincioșii să se poată ruga în fața lor și să le poată săruta. De asemenea, multe icoane sunt aşezate în spații publice, iar cele cu valoare istorică, făcătoare de minuni și prețioase, în ziua prăznuirii sfântului care este pictat, sunt purtate în procesiune.

(Pr. Ciprian Florin Apetrei,  Ziarul Lumina)